OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Economia se prăbuşeşte. Nu sînt bani la pensii şi la şomaj. Spitatele sînt în pragul falimentului. Creditele externe ale statului cresc necontenit. Guvernul loveşte în liderii de opinie, zeciuind micile venituri pe care le au. Ei atacă zilnic autoritatea statului. Şi o şubrezesc. Populaţia, ca un efect de domino, e aproape de disperare. Preşedintele se scobeşte în urechi. Cu beţişorul. Toţi sînt în prag de revoltă. Antreprenorii promit că vor eluda taxele. Şi asta în timp ce marii evazionişti stau cu guvernanţii la masă.
Cine are interesul ca românii să-şi ia cîmpii? Peste tot se vorbeşte doar de dispreţul statului faţă de contribuabili. Unii plătesc cu vîrf şi îndesat şi alţii se lăfăie de pe urma contractelor cu autorităţile publice. Nici o autoritate nu se îndreaptă spre recuperarea marilor creanţe. În lumea business-ului a apărut o modă. Cea a insolvenţei. Procedura e simplă. O firmă se umple de datorii la terţi sau la stat şi apoi îşi anunţă incapacitatea de plată. Patronul aduce evaluatorii, care găsesc praful de pe tobă. Capitalul s-a mutat demult în paradisuri fiscale. Şi atunci de ce să plătească un creator, un om de artă, un scriitor, un jurnalist, angajat într-un loc, de trei, sau patru ori CAS-ul? Se bucură de privilegii în spitalele româneşti? Pot ei avea tratamente în plus faţă de cei care nu au plătit niciodată taxe, dar pretind drepturi? Cineva e interesat de disoluţia statului. De trecerea în derizoriu a oricărei forme de normalitate. Mulţi gîndesc aşa: „dacă toţi cei care au tras statul în piept îi doare în bască, eu de ce aş plăti?“

În oraşul meu există o echipă de fotbal de suflet. Patronul acesteia, Marian Iancu, e un model de învîrteală. Pe vremuri, stăpînii săi de la RAFO devalizau statul. Încasau banii de pe benzină, dar uitau să plătească TVA-ul, accizele, taxele de drum, cuprinse în preţul carburantului şi vărsat la rafinărie. Răspărul cu banii statului a durat cîţiva ani. Aproape 270 de milioane de euro s-au vînturat în conturi străine. Off-shore-uri, fireşte. Aşa s-a născut celebrul BkP. Mare investitor britanic. După ce Adrian Năstase a pierdut poziţia de prim-ministru, justiţia noului regim băsescian l-a chemat la bara acuzării. Patronul cu ceafa groasă a îndurat cîteva zile de închisoare, pentru a fi eliberat. Lipsă de probe. Furtul era văzut nu numai din cer. Ci şi de Traian Băsescu, cel care în campania anti-Năstase lansa termenul de JAFO. A trebuit să se aşeze stăpînirea în scaunele moi, pentru ca prejudiciul de peste un sfert de miliard de euro să fie uitat. Interesat, zic gurile rele. Culmea ironiei, fostul păstor al prăzii JAFO se orăcăie la autorităţile locale atunci cînd i se blochează conturile pentru neplata impozitelor, urlînd că nu este ajutat. Dacă nu ar fi existat emblema fotbalistică a oraşului, poate ar fi fost un deţinut de lux şi atît. Cum a uitat atît de repede Traian Băsescu de acuza făcută? JAFO era doar un slogan electoral?
Exemplul pe care l-am dat e doar un simplu studiu de caz. Împreună cu alţi ziarişti specializaţi pe fiscalitate, am calculat cît ar cuprinde povara fiscală pusă pe capul creatorilor, a celor care se mai bucurau de legea drepturilor de autor. Stupoare. Nu mai mult de 25 de milioane de euro. Nu era mai simplu să se rezolve ecuaţia JAFO cu necunoscute ştiute?

Pentru că tot sîntem în domeniul observatorului cultural, al farului care priveşte nu doar introspectiv realitatea. Nemira, un jucător pe piaţa cărţilor, şi-a anunţat incapacitatea de plată. Recent, în Bucureştiul vechi, a deschis o nouă librărie. Faliment? Dar să ştim şi noi, deşi statul nu s-ar îmbogăţi de la recuperarea datoriilor faţă de fisc al multor competitori de pe piaţa cărţii... Ci de la coloşii care şi-au făcut un titlu de „glorie“ în neplata datoriilor către stat. De ce noi, amărîţii cu drepturile de autor, să plătim CAS-uri de trei sau patru ori, iar Mafienţa, înstăpînită cu ucaz, să ne rîdă în nas?
Se întîmplă ceva? Dar ce?
Contribuim decerebral la disoluţia statului. La degradarea oricărei forme de civism sau responsabilitate. O cetate nu poate fi construită, apărată, condusă fără participarea tuturor membrilor comunităţii. Dar de ce numai noi? Asta e întrebarea care frămîntă orice formă de conştiinţă vie.

România nu are un pilon extern. Nici o putere a lumii nu ne apără. Fie că întotdeauna am trădat, fie că ne-am anchilozat în vanităţile şi aspiraţile Războiului Rece, nu sîntem aliaţi cu nimeni. Alianţa strategică cu SUA? Să fim serioşi. Există doar un interes geostrategic. Şi atît. Din partea Administraţiei de la Casa Albă. Dar şi acolo am jucat prost. Doar cu Administraţia Bush. Acum sîntem în ofsaid. Obama nu ne recunoaşte. America nu ne merită. Fondurile europene nu se absorb. Bruxelles-ul e tot mai străin de noi. Prin marile oficii europene se discută despre închiderea proiectului Monet. Reducerea UE la doar cinci state. Iar Germania e atît de departe. Vechea noastră tradiţie de legături cu cel mai mare contributor la bugetul UE nu s-a refăcut. Baliverne, cu trecutul istoric. Germania aştepta. Un semn. Dar n-a venit. Franţa a divorţat de mult de noi. Cît despre Italia-soră, ne asemănăm doar la elongaţii politice…
Sîntem datori vînduţi ca stat. Unei gubernii financiare americane. Nu discut aici despre comision. Nici despre competenţa unuia ca  Jeffrey Franks, în rezolvarea ecuaţiilor de criză. Vorba lui Dinu Patriciu, dacă era profesionist, ar fi ajuns şi el la vreun fond de investiţii, ce învîrtea pe bune miliarde de dolari, sau urca pe Wall-Street, acolo unde se tîrguie marile finanţe ale corporaţiilor mondiale.
Se întîmplă ceva?

De două decenii sîntem nicăieri. Fără aliaţi, fără parteneriate strategice, singuri în calea duşmanului. Dacă ne uităm peste Prut, la ceea ce se întîmplă cu fraţii noştri, vom înţelege mai bine unde este sălaşul Răului. Ne-a fost vreodată Moscova aproape?