OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dupa gripa aviara, dupa esecurile politicienilor de a rezolva criza din sanatate si din invatamint, dupa schimbari in configuratia presei romanesti, dupa multa tevatura si agitatie in mica noastra lume culturala, in stare sa se bata pentru un bob de mazare, pe o ploaie torentiala, care parca se incapatina sa spele vagoanele acceleratului jegos care abia se tiriia spre Cluj, am ajuns la TIFF. Si m-am dus, ca tot romanul curios, la deschiderea festivalului de-acum celebru, unde voiam sa vad neaparat filmul lui Corneliu Porumboiu, A fost sau n-a fost?, premiat la Cannes si laudat de critici. La Republica, sala-fanion a TIFF-ului, lume multa, rumoare, nerabdare. Din fericire, festivitatea de deschidere n-a durat prea mult si m-am pus pe vizionat, alaturi de cei 1.000 de spectatori, cu inima cam strinsa, pentru ca – nu-i asa? – la pomul laudat nu-i bine sa te duci cu sacul. Ce-am vazut insa mi-a placut: un film despre Revolutia din 1989, facut cu umor si ironie, cu simplitate si finete, fara crispare, fara inversunare si fara mistificare; un film cu personaje adevarate, credibile, cu o poveste bine inchegata si bine scrisa.

Mi-a placut si reactia salii. Dupa primele scene, s-a ris in hohote, chiar s-a aplaudat, lucru neobisnuit la cinema, s-a aplaudat chiar cu riscul de a rata replica urmatoare (noroc cu subtitrarea in engleza). 1.000 de oameni se bucurau impreuna de ceea ce vedeau, se bucurau de succesul real al filmului. O empatie rar intilnita, care rasplatea astfel filmul lui Porumboiu. O bucurie spontana, generoasa, care te lua pe sus, ca un val.
insa, dupa ce aburii acestei seri speciale s-au mai risipit, am inceput sa ma intreb de unde venea aceasta bucurie intensa, cu totul surprinzatoare. Meritul este, fara indoiala, al filmului, dar, dincolo de asta, se ascunde un soi de mindrie, mindria ca se poate face film romanesc de calitate, un film competitiv, reprezentativ, cu succes de public, in strainatate si acasa, incununat de premii. Reactia salii este, cred eu, legata si de sperantele romanilor, care se vad de prea multa vreme considerati un soi de rude sarace, o a cincea roata la caruta Europei. E speranta ca Romania iese in lume in haine bune, e speranta ca se deschide o noua etapa pentru cinematografia noastra, ca vom mai avea ocazia sa vedem filme romanesti de valoare.

Un film bun a devenit, iata, o ocazie speciala, savurata ca atare. Numai ca astfel de satisfactii nu ne sint oferite, din pacate, prea des. Sigur, am fost rasfatati de filmele lui Nae Caranfil, de filmele lui Radu Mihaileanu, de cele ale lui Cristi Puiu sau Cristian Mungiu, numai ca ele nu formeaza o cinematografie, ci sint reusite personale, uneori chiar contra curentului institutional. Simptomatic, in acest sens, mi s-a parut raspunsul lui Tudor Giurgiu, din deschiderea TIFF-ului. intrebat de unde vine valul de tineri cineasti care a surprins Europa, acesta a raspuns ca nu-si explica aparitia lui decit prin prisma talentului individual, ca nu exista nimic care sa-l fi pregatit sau anuntat. Asadar, nu este vorba de un fenomen coerent, ci de o izbucnire creatoare razleata, individuala. Bineinteles, talentul si pregatirea personala sint necesare, chiar indicate, dar cum ii sprijinim pe acesti oameni talentati, cum ii ajutam sa faca filme? Ce cadre institutionale le vin in ajutor? Ce fonduri le sint puse la dispozitie? in aceasta privinta, „un gol istoric se intinde“. Nu exista politici culturale, strategii de promovare, nu exista nici macar disponibi-litatea de a le acorda sansa de a face filme acestor tineri talentati. Filmul lui Porumboiu este realizat 100% cu fonduri private. Franta a investit major in filmul autohton, pentru a contracara efectele dominatiei americane, iar rezultatele n-au intirziat sa apara. Chiar si China, dupa cum spunea Radu Mihaileanu la conferinta de presa de simbata, 3 iunie, a facut un efort de acest gen.

La noi, tinerii cineasti sint lasati sa se descurce cum pot, sa razbata singuri. Cinematografia romaneasca, aflata in degringolada dupa 1989, ar trebui sa se reorienteze, sa sprijine astfel de initiative, ca sa iesim din impasul in care ne-au aruncat filmele lui Sergiu Nicolaescu sau Mircea Muresan. Dar, stupoare! Aceste talente nu sint cultivate, ba chiar li se pun bete in roate. Banii publici, atitia citi sint, se dau unor subproductii, adica se duc pe apa simbetei, ca sa spun asa, intirziind „primenirea apelor“ si aducind un prejudiciu de imagine enorm.
in privinta promovarii, a distributiei, s-a spus ca lumea nu vine la filmul romanesc, ca nu exista un public pentru astfel de filme. Filmele romanesti de la TIFF au dovedit contrariul. Exista un public, chiar un public foarte receptiv, dar care are nevoie sa fie stimulat de productii de calitate, nu de ciurucuri sau de „chestii prafuite“.

Si mai stau si ma intreb de ce nu sint mai multe institutii care sa sprijine TIFF-ul, care si-a dovedit pe deplin profesionalismul si renumele. De ce nu putem intra intr-o normalitate a sponsorizarilor? De ce nu incercam sa valorificam talentele native, care ne pot aduce succese internationale si care pot schimba in bine imaginea Romaniei? Orbirea si dezinteresul institutional, in acest sens, mi se par de-a dreptul inacceptabile. Si daca in privinta cinematografiei, care are, ca arta a spectacolului, cea mai mare vizibilitate, lucrurile stau atit de rau, nici nu vreau sa ma gindesc ce se intimpla in celelalte domenii culturale, unde sansele sint si mai mici.
Nu pot decit sa sper ca bucuria traita intr-o sala de cinema, plina pina la refuz, nu va ramine doar un eveniment solitar, un accident fericit. Pina atunci, mergeti la TIFF! Satisfactii garantate!