OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

profil

Seara de seara. Saptaminal pentru cultura si timp liber pe Litoral – publicatie saptaminala gratuita de informatie estivala, tiparita la Constanta si realizata pe formula Sapte seri &Co. Contine informatii „de sezon“ din Constanta (cinema, expozitii, spectacole, restaurante, hoteluri, cluburi si baruri, discoteci, Internet café, fitness, taxi, hoteluri), Mamaia (hoteluri, agrement, restaurante &terase, cluburi si discoteci), Eforie-Cap Aurora, Mangalia-Vama Veche (expozitii, hoteluri, Internet café, terase). De mentionat faptul – amuzant – ca informatiile cinematografice sint grupate pe „categorii“ valorice. Dincolo de informatia diversa, utila tuturor celor dornici sa-si petreaca vacantele pe litoral, publicatia se caracterizeaza printr-o nota de umor si buna-dispozitie, exprimata inclusiv in editorialele semnate ®.Dactia. Cele 26 de pagini color sint agrementate cu – fireste – numeroase reclame.


de ici, de colo

Numarul 7/2002 al revistei Media Express (audiovizual, comunicatii, publicitate, Internet) ne pune la dispozitie numeroase informatii (inclusiv statistice si legislative) legate de domeniul mass media. Aflam astfel – intre multe altele – ca masurarea audientei posturilor de radio se va face dupa o licitatie organizata de industrie si CNA, ca zilele audiovizualului franco-roman au fost un succes, ca diferendul dintre Transglobal si MCM va fi transat in justitie, ca Asociatia de Comunicatii prin Cablu are o noua pagina pe web, ca publicitatea la radio a crescut la inceputul lui 2002 si ca Adrian Sarbu este in acest moment principalul datornic din mass media. In pagina 5, editorul publicatiei, Mihai Pavelescu, ne informeaza ca, prin preconizata liberalizare a telecomunicatiilor anuntata de ministrul Dan Nica pentru inceputul anului viitor, Statul va reglementa dar va fi si jucator in comunicatii: „Operatorii de cablu, considerati operatori de comunicatii, vor suporta, astfel, in plus o taxa care ar putea sa devina unica in Europa in acest domeniu, si care se va rasfringe in final asupra cetateanului“. Mentionam, de asemenea, prima parte dintr-un interviu in exclusivitate acordat de Cristina Lavinia Gheorghita, director de resurse umane in compania de management UPC. Ca de obicei, revista publica „top-uri“ ale audientei emisiunilor si ale cotei de piata de la principalele canale TV romanesti si straine. Ca informatie de „ultima ora“, aflam despre aparitia unei noi televiziuni muzicale romanesti prin satelit: Noll TV, care a primit pe 4 iulie licenta de emisie. Conform dosarului de licenta, noua televiziune va emite 24 de ore pe zi dupa o grila de programe cu 45% productie proprie si 55% programe inregistrate. Potrivit directorului general al societatii NOLL MEDIA SRL, televiziunea va fi lansata cel mai probabil pe 1 decembrie anul acesta.

Numarul 4-5-6/2002 al revistei Contrast editata de Asociatia Mathesis este probabil cel mai bun din cele aparute pina in prezent (si nici acelea nu au fost rele deloc...). Avind ca tema Mituri recente, sumarul merita citat aproape in intregime, fie si „pe module“. Mai intii – cele doua anchete, una mai incitanta decit alta. In cadrul primeia, (Ce tip de scriitura filozofica preferati?), raspund Sorin Alexandrescu, Maria Carpov, Ciprian Mihali, Petru Bejan, Corneliu Bilba, Bogdan Ghiu si George Bondor. Potrivit lui Sorin Alexandrescu, „la noi, postmodernismul a fost receptionat prin literatura si nu prin filozofie; discutia n-a mai avut loc despre limbajul filozofiei, asa cum a avut loc despre limbajul romanului postmodern; acolo s-a pus problema unui nou tip de scriitura. Discutia despre scriitura filozofica este urgenta intrucit exista doua tendinte care probabil sint explicabile printr-un efect de defulare dupa perioada comunista (ar trebui ca acum, dupa 12 ani, sa ne gindim daca nu ne-am defulat destul): o totala libertate a opiniei, deci inlocuirea argumentelor prin opinii, ceea ce s-a vazut in special in discursul politic si in cel ziaristic; apoi, refuzul unei teorii constringatoare, in sensul ca se punea accentul pe spontaneitate. Aceasta a doua tendinta cred ca vine din faptul ca ea s-a cuplat foarte rapid la critica literara si critica de arta, unde curentul major era mai mult sau mai putin impresionist“. Bogdan Ghiu afirma: „imi plac scriiturile baroce, in pragul ermetismului si al indecidabilului“, iar George Bondor considera „naiv stilul extremelor, cel care vrea sa socheze cu orice pret, cel fals critic, de dragul de a iesi in evidenta, de a sta macar o clipa sub acelasi reflector cu «victima» aleasa cu grija.

Cred ca taria unui discurs, caracterul lui provocator, vin din buna situare a autorului“. La cea de-a doua ancheta, In ce mituri crede omul contemporan?, raspund Dan Stoica, Mircea Vasilescu, Petru Bejan, Nicu Gavriluta, Anton Adamut si Claudiu Tipurita. De la „miturile de unica folosinta“ (Mircea Vasilescu), la cele ale originilor si ale Salvatorului, de la miturile politice la cele ale societatii de consum, trecind prin teoriile in domeniu – de la Roland Barthes la Raoul Girardet – participantii ofera raspunsuri nuantate si incitante. La fel sint si eseurile „la tema“ incluse in sectiunile Perspective si Seminar. Citeva titluri ne-au retinut cu deosebire atentia: eseul Mihaelei Granea despre Dacismul, azi, cel al lui Andrei Stavila despre Mitul Germaniei sau incursiunea lui Catalin Gheorghe in universul „studiilor vizuale“ privite ca posibile „mituri recente“. Un text serios si interesant este si Aspecte mitologice in constituirea identitatii americane de Iulian Vatmanu, caruia trebuie sa-i adaugam partea a doua dintr-un amplu eseu al lui Liviu Costin despre „resemnificarea mitului lui Don Juan“. Interventiile din sectiunea Seminar sint mult mai scurte, compensind prin percutanta eseistica. Raluca Arsenie vorbeste despre „cuplul“ Barbie si Ken, Elena Bondor – despre actualizarile mitului lui Iov, Stefan Ionescu – despre miturile „criterioniste“ ale adolescentei sale postdecembriste, Thandiwe Irina Mahari – despre mitul integrarii in NATO...
Nu in ultimul rind, se cuvine sa mentionam – in afara temei „mitologice“, dar in ordinea primei anchete, cea despre discursul filozofic – interviul realizat de Cristian Nae cu poetul, eseistul si traducatorul Bogdan Ghiu, sub titlul „Traducerile sint conspectele mele. Invat public“.

De la o vreme, revista Ararat, publicatie bilunara a Comunitatii Armenilor din Romania, a ramas lipsita de contributiile regulate ale unor critici si istorici literaro-muzicali sau comentatori istorico-politici precum Florian Baiculescu, Mircea Goilav, Serban Manuchievici, Cristina Manole, Cicerone Cioroianu s.a.m.d. Situatia nu e totusi atit de dramatica pe cit pare. Incepind cu numarul din 1-15 iulie, echipei mentionate le-a luat locul o noua semnatura, din aceeasi „familie“, probabil (vezi legatura cu primul citat): Florian F. Baiculescu.


Proliferarea unui plagiat

Revista 22 continua sa publice interventii in chestiunea plagiatului de proportii din recentul tratat de Istoria Romanilor editat de Sectia de stiinte istorice si arheologice a Academiei Romane sub conducerea lui Dan Berindei. In numarul 28 (9-15 iulie), istoricul Serban Papacostea revine cu un nou comentariu (O carte de istorie si istoria ei) al carui Post Scriptum se refera insa – surpriza? – la o partiala si implicita „recunoastere“ a fraudei in ultimul numar din revista Academica: „Textul de fata se afla sub tipar cind mi-a parvenit ultimul numar din revista Academica, serie noua, cu trei luari de pozitie noi cu privire la Istoria Romanilor. Pozitiv e faptul ca e semnalata lista lunga a autorilor ale caror texte, ramase de la lucrarea precedenta, au fost adoptate integral sau trunchiat, potrivit unei «metode» regretabile, in actuala editie. Faptul ca se anunta o noua editie cu modificarile masive de rigoare e o recunoastere implicita a viciilor grave care submineaza lucrarea.
Domnul Tudor Teotoi e un cercetator onest, autor de lucrari de valoare, a carui singura culpa e ca s-a lasat atras intr-o formula de lucru care dauneaza unei reputatii.“

Ceva mai inainte, Serban Papacostea semnalase faptul ca „proportiile raului sint dezvaluite de reactiile contradictorii ale coordonatorului sau principal. Intr-adevar, dupa o prima incercare de a salva situatia prin aparitii la televizor, cu suporterii sai, intelegind zadarnicia explicatiilor ridicole propuse, dl. Dan Berindei s-a refugiat intr-o tacere profunda. Nu se putea tacere mai elocventa“. Recentele luari de pozitie din Academica reprezinta, in acest sens, o confirmare: „Coordonatorul general al lucrarii isi informeaza cititorii ca nu s-a ocupat decit de «privegherea si sprijinirea logistica» a lucrarii. Desolidarizare clara de problemele de esenta – organizare si coordonare efectiva, absolut necesare la o asemenea lucrare – care explica in buna masura haosul rezultat. Lamurirea e cuprinsa intr-un comunicat al Sectiei de stiinte istorice si arheologice. Oare la ce data si cu cite voturi a adoptat sectia acest comunicat? Personal nu am fost invitat la aceasta dezbatere a sectiei, singura abilitata sa emita un astfel de comunicat“.
In numarul 30 din 22 (23-29 iulie), un alt istoric, Leon Simanschi, ia pozitie impotriva academicei fraude printr-un articol intitulat Proliferarea unui plagiat. „Gravitatea consecintelor nu poate fi insa estompata de recunoasterea unei «regretabile greseli», atunci cind proportiile imposturii devin ingrijoratoare, punind in discutie paternitatea intregii lucrari“. Facind precizarea ca interventia anterior citata s-a referit doar la volumul al IV-lea al tratatului, autorul confirma, in paragraful urmator, temerile lui Serban Papacostea privind amploarea plagiatului: „Din nefericire, plagiatul nu s-a limitat numai la atit! S-a dovedit a fi extrem de prolific, punindu-ne si pe noi in situatia de a ajunge de trei ori «coautor» in acelasi volum“.

Explicatiile oferite sint edificatoare: „Ne-am numarat printre colaboratorii proiectatului tratat de istorie, elaborind trei subcapitole din volumul al III-lea al acestuia: Luptele feudale interne din Moldova (1432-1457), Politica interna a lui Stefan cel Mare si Petru rares. Caderea Moldvei sub dominatia otomana (1538). Fireste, nereusita planuitei sinteze, dupa o stradanie de citiva ani, nu putea sa determine si abandonarea valorificarii textelor predate comitetului de redactie si ramase in pastrarea acestuia. In ceea ce ne priveste, ele se afla astazi publicate, mai intii partial, in cadrul tratatului Istoria militara a poporului roman, iar ulterior, integral, in Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“, tom XXXIII, 1996, p. 23-34, sub titlul Criza politica din Moldova intre anii 1432-1437 (gresit pentru 1457) si cu notificarea incredintarii lui tiparului tocmai «in speranta ca el va fi util noii elaborari» a tratatului. Cel de-al doilea a aparut ca atare si cu o specificatie asemanatoare: «Capitol din tratatul de Istoria Romaniei». In sfirsit, ultimul, constituind o reluare a rezumatului francez pe care il alcatuisem pe baza colaborarilor la monografia Petru Rares [...] al carei coordonator fusesem, nu a mai format, fireste, obiectul unei alte redactari“.

Responsabilitatea este una colectiva si institutionala: „Socotim necesar sa precizam, totodata, ca aportul nostru la aceasta intreprindere s-a facut cu acordul Consiliului stiintific al Institutului de Istorie si Arheologie din Iasi, unde imi desfasuram de doua decenii activitatea stiintifica [...] El s-a concretizat in urma examinarii tuturor contributiilor la acelasi subiect si al selectarii celei mai reusite, cum rezulta, de exemplu, din avizul care a fost dat sintezei noastre despre Petru Rares: «Stapineste foarte bine subiectul; mai bine decit oricare dintre cei care-i discutam». sPrin urmare s-a mers la sigur, plagiatul mascind de fapt o... antologie a celor mai bune contributii istoriografice in materie!, n.n.t Plagiatul produs afecteaza, asadar, nu numai persoanele sau institutiile direct implicate, ci si intreg corpul istoriografic al anilor ’80“. Mentionind fapul ca preluarea s-a extins si „asupra structurii tematice sau interpretarii faptului istoric“, autorul trece la compararea pe doua coloane a citorva fragmente, conchizind: „Era firesc sa ne intrebam in fata acestei evidente: cum a fost posibil? Ne-am intors atunci la debutul nostru istoriografic, care s-a datorat examinarii falsurilor medievale, in mai toate cazurile putindu-se stabili beneficiarul sau comanditarul, dar, arareori, autorul. De data aceasta, sintem inclinati sa credem insa ca rolurile sint in mare masura inversate, intrucit cei prejudiciati sint chiar cei desemnati ca beneficiari. A avut loc deci o depersonalizare a plagiatului, tocmai pentru ca el nu poate fi identificat. Si atunci, intrebarea revine, ea insasi, diversificata: care este natura cauzei plagiatului?; ce imprejurari l-au favorizat?; cum se explica ignorarea dezvaluirii lui imediate? La toate aceste intrebari noi nu putem raspunde. Cineva ar trebui totusi sa o faca, dintr-o consideratie, mai presus de toate, fata de stiinta istorica“.