OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Într-un eseu din anii ’30 ai secolului trecut, Jose Ortega y Gasset, „gîndindu-se la această unitate de-un dinamism dramatic între două elemente – eul şi lumea –, care este viaţa“, formulează cele două întrebări esenţiale privitoare la biografia cuiva: „Prima consista în a determina care era vocaţia vitală a subiectului, ş…ţ a doua chestiune este de a estima fidelitatea omului faţă de destinul său singular, faţă de viaţa sa posibilă.“ „Aceasta – adaugă autorul Revoltei maselor şi al Spectatorului – ne permite să determinăm doza de autenticitate a vieţii sale efective.“ Acesta era fundalul, aceasta era atmosfera, aceştia erau termenii de discuţie ai acelui timp!

A intrat d-na Marta Petreu, în studiul despre Mihail Sebastian, publicat anul acesta la Editura Polirom, „în cercul magic al acestei existenţe“? A vrut dînsa să o facă? Şi ar fi putut? Nu este vorba aici de întrebări futile: Autoarea declara dintru-nceput că studiul „este centrat pe publicistica politică […] şi pe psihologia tînărului scriitor“, or şi, ba chiar: mai ales!, psihologia este o artă, al cărei practician trebuie să-şi aducă iar şi iar aminte de avertismentul înţeleptului din Cos – că „viaţa e scurtă, arta lungă, ocazia trecătoare, experienţa înşelătoare, judecata grea.“ Nu ştiu dacă importanţa, vitală de multe ori, a acestui aforism poate fi îndeajuns subliniată. Fără cunoştinţele necesare şi fără empatie, poţi foarte uşor să derapezi înspre modul poliţist de a vedea toate faptele şi vorbele unui „om de extrema dreaptă“, pe care-l urmăreşti apoi prin viaţa-i precum inspectorul Javert pe Jean Valjean.

Dacă propria-ţi motivaţie interioară îţi rămîne necunoscută, poţi face pe baza documentelor cercetate cu acribie, dar cu „neînduraţi ochi de ghiaţă“, în locul unui studiu comprehensiv un dosar penal pentru cel care devine astfel, pe măsură ce scrii şi interpretezi totul conform aceleiaşi grile de procuror, un „antidemocrat făţis şi de fond, antipaşoptist, antieuropean, autarhist, antiliberal, antiţă-rănist, antiaverescan, dornic de revoluţie […] profascist […], admirator al «conducătorilor absoluţi» […], pledant pentru numerus clausus, adept al dictaturii de masă, diseminator al ideii că s-a sfîrşit cu individualismul burghez sau democrat […], jurnalist care a justificat violenţa în viaţa publică românească, care a subminat dreptul de vot al minorităţilor, fără să pună o vorbă bună pentru minoritatea evreiască (…), nelegionar, dar complicitînd cu legionarii […], indiferent la sîngele alegătorilor […], susţinător al Anschlussului şi al asasinatului politic“. Şi înşirui apoi, într-un interviu, toate aceste argumente ale unei adevărate puneri morale la zid, cu siguranţa că „nu exista, în toată publicistica lui Sebastian din anii 1927-1934, nici un singur argument care să contrazică sau să clatine această imagine“. Falacioasă siguranţă, pentru că, fără ochelarii inchizitorului prin care vezi (în secolul XXI !) „diavolul şi ucenicul său“, înseşi argumentele care îţi dau această siguranţă, se clatină, te contrazic. Pe scurt: un psiholog ar putea sugera că autoarea l-a privit şi descris pe Sebastian printr-o prismă interioară rigidă, compulsivă, pseudo-justiţiar-vindicativă, reuşind astfel, în mod paradoxal, printr-un studiu aprofundat, aşezat pe o bază documentară lărgită, să-i falsifice şi mai rău imaginea. E şi asta o performanţă, nu-i aşa?

Dar să comparăm argumentele, pe care se sprijină autoarea, cu etichetele pe care li le pune, cu concluziile pe care le trage din ele:

Deja limbajul cărţii trimite la jurisprudenţă: „a fost victima foştilor săi camarazi, a foştilor săi complici“, aflăm deja la pagina 11 (afirmaţia nu este probată de nici unul din promisele „citate multe, înşirate academic unul după altul“). La pagina 25: „Sebastian s-a pus pe treabă şi şi-a început propriul său război de exterminare“.

La pagina 48 citatului din Sebastian – „N-am crezut niciodată în democraţia partidelor noastre. ş…ţ Oricît am fi de deosebiţi noi şi oricît ni s-ar părea poziţia adversă de falsă“ – îi urmează comentariul d-nei Petreu, cum că Sebastian ar recunoaşte „limpede că pentru el democraţia este poziţie adversă ş…ţ or, dacă democraţia e poziţie adversă rezultă clar că Sebastian ştia prea bine că el, la Cuvîntul, aparţine antidemocraţilor“, comentariu din care reiese într-adevăr clar – altceva, şi anume că autoarea, punînd în mod eronat semnul de egalitate între particularul „democraţia partidelor noastre“ şi generalul democraţia, îl denunţă pe Sebastian drept antidemocrat, şi încă „pe faţă“, pe baza unei evident false identificări.

„Sînt prea mulţi bacalaureaţi, sînt prea mulţi studenţi, sînt dezastruos de mulţi profesionişti liberi“, este citat Sebastian la pagina 67. „Or – ne spune d-na Petreu pe pagina următoare –, în publicistica sa de pînă în ianuarie 1934, Sebastian, susţinînd numerus clausus, se întîlneşte cu poziţia antisemiţilor“ […], împingîndu-l pe astfel învinuitul de „puseu antiiluminist şi elitist“ cel puţin cu doi paşi peste limitele celor scrise de el – şi dovedindu-ne nouă că n-a meditat îndeajuns asupra mult prea cunoscutului vers din Eminescu: „non idem est si duo“, da, exact, „dicunt idem“.

Cu toate că la pagina 72 citim că „deşi Mussolini, spre deosebire de Hitler, îi stîrnea admiraţia, Sebastian l-a ridiculizat, cînd s-a ivit ocazia, şi pe acesta, şi că Sebastian ştie că Mussolini nu suporta spiritul critic, că ar condamna la moarte pe oricine ar îndrăzni să facă «o istorie a Italiei în… spiritul de control al intelectualului sever»“, iar la pagina 97 ni se spune că Sebastian a „simpatizat“ nu numai „fascismul mussolinian“, ci şi pe „revoluţionarii spanioli (fie ei de stînga, ca Fracesc Macià, sau de dreapta, ca Franco)“, pentru d-na Petreu concluzia rămîne aceeaşi: avem de-a face, pur şi simplu, cu un „profascist“ (ba chiar, cum se avîntă a formula într-un interviu, cu un „fascist în toată puterea cuvîntului“!).

Tot la pagina 97, d-na Petreu revine la părerea lui Sebastian despre „ceea ce se cheamă în România democraţie (un refugiu al lumii vechi care, în disperata ei atîrnare de valorile răposate, accepta orice alianţă, orice compromis, orice confuzie) –, comentînd că limbajul lui revolutionar era valabil nu doar pentru extrema dreaptă, în care a fost încadrat tînărul ziarist –, ci şi pentru extrema stîngă, pentru comunismul cu care a colaborat, din alte motive, cum ştim, în august 1944.“ Al naibii Sebastian ăsta, şi extremist de dreapta, şi extremist de stînga, mare hahaleră! Numai că din textul citat nu rezultă nici pe departe asta. Şi-apoi, ceea ce e mai important: nu era pluto-pseudo-demo-craţia de pe aceste meleaguri – un ce pe drept criticabil? Trebuia să fii extremist – ca s-o critici?? 

„European? Ce e aia? Noţiunea e vagă şi anemică, cînd continentul acesta a rămas fără forţe directoare. […] Europa nu mai există efectiv decît în uniunile poştale şi în congresele de filatelişti.“ Se poate trage din astfel de citate ironice, precum acesta de la pagina 103, concluzia (anistorică) că Sebastian era „antieuropean“? Şi dacă pleda (în 1933) pentru „dreptul să ne întoarcem acasă,…, să ne regăsim cadrele fireşti de acţiune şi viaţă“, se poate concluziona din asta că a fost „un autohtonist autarhic“? Se poate. Se poate, şi anume după deviza: cuvîntul şi eticheta, cuvîntul şi eticheta!

„Cît de mult s-a schimbat Sebastian între 1933 şi 1935 se vede cel mai bine dacă îi comparăm două texte, scrise la un interval de doi ani, despre acelaşi subiect: despre PEN Club. În 7 ianuarie 1933, în Cuvîntul (…), «Oamenii», scria Sebastian atunci, «erau se vede bine dispuşi, dejunul fusese bun, vinul stimulator, iar Adriatica se vedea probabil frumos prin ferestrele sălii de sedinţă. Toate aceste circumstanţe i-au dispus la atitudini eroice». Doi ani mai tîrziu, Sebastian comentează Conferinţa PEN Clubului francez, (…) Comentariul lui este şi acum ironic, resemnat ironic, dar nu sarcastic, şi cu două tonuri mai jos ca în 1933. Remarcînd că intelectualii vor să oprească «mersul lumii spre dezastru», notează că asta este o «naivă pretenţie: nu poţi citi fără a surîde moţiunea propus㻓. Neremarcînd marea diferenţă, care ar măsura marea schimbare (dna Petreu a beneficiat fără îndoială de un amplificator special), ne întrebăm şi la această pagină 175, ca la mai toate paginile dinainte – ce-o fi avînd, de fapt, d-na Petreu cu Sebastian? „Ca observator al vieţii culturale din România, Sebastian şi-a continuat, fireşte, unele teme din perioada Cuvîntului, de pildă despre sistemul de învăţămînt. El şi-a menţinut părerea că acesta este falimentar, cu prea mulţi studenţi şi producător de diplome universitare fără acoperire“, continua d-na Petreu la pagina 176. Bun (cam ca-n ziua de azi, s-ar putea zice) – dar care-i schimbarea? „Alteori – scrie d-na Petreu mai la vale –, de dragul oraşului său natal şi prevenind din start că el nu face politică, Sebastian îşi reia obiecţiile la adresa politicii administrative a României; el arată, pe structura vechilor lui argumente, dar fără violenţa de atunci, că provincia «se pustieşte», în timp ce Bucureştiul prosperă. Asta-i schimbarea la care l-a obligat catastrofa anului 1934 şi care i-a dat o faţă nouă, de abstinent politic cu înclinaţii democratice, faţa pe care a păstrat-o, cu excepţia episodului comunist din 1944, pînă la capăt??“ S-o fi uitat oare d-na Petreu la „schimbarea“ lui Sebastian – cu lupa, de o vede aşa de mare? Şi, încă o dată, de unde atîta înverşunare (tocmai) împotriva lui?

„Scriu în silă, scriu anevoie, scriu fără plăcere – şi dacă am un vis este să scap într-o zi de gazetărie. Cu literatura e altceva – dar jurnalismul mă otrăveşte“, îl citează d-na Petreu dintr-o scrisoare. Dacă ne gîndim, comentează dînsa, la ce pătimise Sebastian în 1934, cînd gazetele evreieşti şi cele de stînga i-au reproşat articolele din Cuvîntul, şi dacă ne gîndim că, măcar din martie 1935, a făcut proba că a început să înţeleagă ce culoare politică a avut Nae Ionescu (şi, în consecinţă, ce culoare politică a avut el însuşi), dezgustul său de propriile lui articole poate fi uşor înţeles.“ Hotărît lucru, autoarea studiului nu vrea să-l înţeleagă pe Sebastian. Sau, altfel spus, interpretează totul împotriva lui. Pentru că, dacă am încerca să admitem ceea ce dînsa ne propune, ar trebui să proiectăm „dezgustul“ lui Sebastian, conform teoriei autoarei, asupra articolelor sale vechi, de la Cuvîntul. Or –, nu la ele se referea Sebastian în scrisoare, ci la cele noi, actuale. În acel moment, gazetăria îl dezgusta. Iar interpretarea privitoare la „ce culoare politică a avut el însuşi“ este o (im)pură speculaţie. La pagina 185, lîngă fraza d-nei Petreu privitoare la „trecutul lor“, adică al lui Nae Ionescu şi Mihail Sebastian, „de glorie şi vinovăţie comună“, am pus două semne mari de întrebare (numai atîtea mi-au intrat). „Din Jurnalul lui Sebastian – scrie dna Petreu cîteva rînduri mai jos – nu se poate bănui nimic despre trecutul lui politic, suficient de „deocheat şi de contorsionat“. „Suficient“ pentru ce? Pentru a-l băga postmortem la pîrnaie? Pentru a-l declasa sau chiar, cum vine o vorba, scoate din literatura română?

Iată însă că, bon mot-ul lui Sebastian – că „pentru mine Nae Ionescu era diavolul “– găseşte la aceeaşi d-nă Petreu, la pagina 187, cel mai mare credit: „diagnosticul de o supremă luciditate şi putere de pătrundere al cuiva care, iubind, a depus mărturie în cunoştinţă de cauză“. Al cuiva, însă, cu care dînsa la ora răfuielii, la pagina 255, printre multe altele „ştiindu-i lipsa de luciditate şi puterea de autoiluzionare“, cam dă de toţi pereţii…(În general, Sebastian e pentru d-na Petreu onest, cînd pare a-i da dreptate, şi neonest, cînd o contrazice lucid, cînd pare a o confirma, şi lipsit de luciditate – în rest.) Lucru de înţeles, pînă la urmă, şi această răzbunare a autoarei, avînd în vedere: 1. că d-na Petreu îşi mărturiseşte regretul de a se fi înşelat, în studiile anterioare, asupra lui Sebastian, 2. că nici unul dintre noi nu este „un etern om drăguţ şi delicat“(oho, am zice…), 3. că nu rareori procedăm conform motto-ului: „asupra cui m-am înşelat, pe acela trebuie să mă răzbun“ (et si je t’aime, prends garde à toi!). Răzbunare, într-un anume fel, benefică, nu-i aşa?, şi pentru Sebastian, care, „conform structurii lui masochiste“ (cum ne explică d-na Petreu la pagina 237, schimbînd cu lejeritate autohtonă catedra istoricului filozofiei cu odaia psihanalistului de ocazie) obişnuia să se situeze cu predilecţie „în postura care îi putea aduce cel mai mare beneficiu de suferinţă cu putinţă“ (sublinierea autoarei). Răzbunare, care o face să se hazardeze chiar la afirmaţia că nici în anii războiului Sebastian „nu a pierdut chiar totul – de exemplu, cum singur recunoaşte, nu a fost deportat…“ (pagina 229).

De sub teiul sub care mi-am aşezat masa de scris, pot să-mi îndrept privirea spre Hinova, şi s-o ridic apoi, în gînd, peste Starmina, peste Rogova, departe, pînă la Corcova. Acolo, cu ochii minţii, îl văd pe Sebastian plimbîndu-se prin vie – nu „insignifiant“ şi „moale“, ci fin şi gînditor, nu nehotărît, ci prea sensibil şi marcat încă de „nenorocul“ lui, nu „obraznic“, ci foarte pătrunzator, nu „duplicitar“, ci prea delicat şi „naufragiat“ (cum ar fi spus Ortega y Gasset ), fidel sieşi, dar însingurat ca Ovidiu la Tomis, lipsit de tovarăşi întru autenticitate, un contemplativ doritor de linişte, aruncat de viaţă în marea fremătîndă a politicului – şi ascultînd, apoi, pe vreun pridvor, aceeaşi muzică: Caruso, 1916, Je crois entendre encore…, cu privirea întoarsă spre acel turn de fildeş din trecut, de pe meterezele căruia avusese „norocul“ să poată săgeta o vreme minciuna şi imoralitatea care îl înconjura. Ca să-l poată condamna, judecătorii cu ochi de gheaţă ar avea nevoie – pentru că este un proces cu juraţi, acesta! – de colaborarea, ba nu: de complicitatea! cititorilor de azi şi de mîine. Or, unii dintre aceştia (cel puţin unu, poate că şi toţi…) le-o vor refuza. „Das ist so sicher wie Amen in der Kirche!“