Accidentele şi incendiile de ultimă
oră, dar şi seceta ce îşi arată deja colţii ne fac sa
plonjăm rapid în irealitatea imediată. Absurdul de zi cu zi
este transformat în firesc şi naturaleţe. În lumea lui
„viceversa“, orice este posibil şi devine „aiurea-n tramvai“:
nu am înţeles niciodată subtilitatea acestei expresii. De ce
nu aiurea-n căruţă, aiurea-n lume sau în capătul satului,
unde se aruncă gunoaie cu vrednicia cu care se curăţă piersicii
şi prunii de poamele lor? Mai ales dacă nu sînt ale tale.
Absenţa spiritului civic şi a necesarilor şapte ani de acasă va
fi obligatorie pentru reinventarea traiului în comun în
mijlocul unor societăţi europene? Orice semnalizare cu cod galben
sau portocaliu, ceea ce în limbajul serviciilor meteorologice
înseamnă că este de rău şi ar fi bine să nu se stea cu
braţele încrucişate, devine mai repede – la noi – prilej
de meditaţie, de comentarii sau de rapoarte meşteşugite decît
de muncă şi responsabilă acţiune. Orice pas, gest întreprins
înainte de dezastru, pentru a salva măcar o parte dintre
bunuri şi a micşora proporţiile unui dezastru iminent sînt
primite cu înţelepciunea de bodegă ce ne caracterizează:
„Lasă, bre, că a mai fost secetă şi apoi a plouat pe la noi…S-o îndura bunul Dumnezeu şi de data asta… Asta e, mai adu
una mică, Gogule…!“.
Lipsa de discernămînt şi de
responsabilitate individuală se conjugă de minune cu cea colectivă.
Iar de aici pînă la drame sau tragedii iscate din „Las’ că
ne descurcăm noi…“, e doar un pas. Cum este posibil – iată că
este, cu asupra-de-măsură! – să avem accidente cu număr mare de
morţi şi răniţi, care puteau fi evitate prin simple gesturi de
precauţie sau de minimă prudenţă? Şi tot aşa, exemplele culese
din ce prezintă televiziunile devin sugestive. Iresponsabilitate
incredibilă, nesimţire la limita absurdului. Orice apşoară
curgătoare sau cvasiinexistentă, prin debitul ei sărăcăcios,
devine locul de colectare al tuturor gunoaielor şi resturilor
posibile şi imposibile. La sat, ca şi la oraş, lejeritatea cu care
se aruncă gunoaiele peste tot a devenit deja o problemă naţională.
Curăţenia unei ţări dă măsura virtuţilor unui neam. Sigur că
pot exista şi excepţii, de tipul „genii nespălate“, dar ele nu
fac, nu dau consistenţă, nu alcătuiesc conturul unei naţiuni.
Dacă ne ţinem de violuri sau furtişaguri prin ţări străine,
dacă ne comportăm iresponsabil sau criminal chiar – zilele
acestea, trei muncitori mor într-un inadmisibil accident de
muncă, la margine de Bucureşti şi în capitala unei ţări
din Uniunea Europeană, în condiţii încă neelucidate,
în timp ce firmele constructoare comanditare stau şi fac
analize la locul dezastrului –, dacă ne place să plusăm, zi de
zi, în mentalul colectiv mizeria şi mizeriile noastre
cotidiene ca fapte demne de mediatizat, atunci de ce să ne mai mire
că nemţii ne tratează cu „Schmutzige Walachei“, iar fraţii
noştri italieni nu ne scot din „ţigani“! Sau alte formulări,
de-a dreptul scandaloase şi jignitoare.
De ce nu ar fi frumoasă viaţa la
români, dacă toată lumea e mulţumită?
Ah, că mai bombăne unul, altul, că
nu-i place unuia sau altuia o mutră sau un funduleţ, se poate trece
şi peste asta. Joaca cu codurile colorate şi de-a dezastrele
naturale ar putea fi corelată cu modul nostru de a gîndi în
imediat. Totul acum, fără planuri de viitor, fără să ne pese de
ce va fi peste 5-10-15-20 de ani: „Păi, mai trăiesc eu atît,
măi Costele, mama ei de viaţă… Mai adu o baterie, frate Grigore,
dacă e să murim mîine, ah, măcar să ştim că n-am trăit
degeaba… Frumoasă se făcu şi Maria lui Ciupitu… Noroc de ăl
de-o pune mîna pe ea… Am auzit că studiază la Madrid,
ştiinţe politice… Deh, dacă studiam şi noi măcar la Budapesta…
Palinka e acum marcă înregistrată, nu ca ţuica nostră de
prună… Face cine vrea ce vrea cu ea şi ne dă nouă praful de pe
tobă… Vezi că vine nevastă-ta. Take care!, am învăţat de
la fii-miu…O să-l dau la liceul american de la Videle…“, şi
tot aşa, sigur că este veselie mare în România. Da.
„Criză mare, Monşer!“. Despre efectele şi proporţiile unei
crize anunţate era vorba. Se poate face ceva? Desigur, dar nu peste
noapte şi nu de unul singur. Frumosul slogan „Nu vom reuşi decît
împreună“ ar putea să ne unească şi pe proiecte de durată
medie şi lungă. Pensionarii, pe bună dreptate, vor „Banii
acum!“, dincolo de doctrine, fie că-i oferă socialiştii sau
pedeliştii, care se ofuschează împreună cu vedetele
societăţii civile ale momentului. Mai nou, devenite şi
responsabile de destinul neamului, chiar dacă stau cu faţa în
oglindă, iar gîndurile aievea. Am vrea să fie mai multă
armonie şi decrispare, într-o societate care parcă a uitat să
se şi bucure. Cu toate că plajele sînt pline, iar bodegile şi
televiziunile nu duc lipsă de metafizicieni improvizaţi în
conştiinţe ale neamului.
Vizitele de lucru nu lipsesc,
potemkiniadele pe bani publici se înmulţesc, de criză, zic
oficialii, ne îndepărtăm cîntînd, frumoasă e
viaţa la România, să ne trăiască!
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters