OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In anii ’70, in organizarea Ministerului Invatamintului istoria universala era alocata directiei de stiinte umaniste, in vreme ce istoria Romaniei apartinea sectiei de stiinte sociale, cum glumea, amar, regretatul meu profesor Mihai Berza; cine cerceta razboaiele lui Traian cu Decebal practica o stiinta umanista, spre deosebire de cei care se ocupau de razboaiele lui Decebal cu Traian, care, evident, erau specialisti in stiinte sociale. Nu despre aceste aberatii ale agitprop-ului ma voi ocupa insa aici, chiar daca sechelele lor dainuie si azi viguros in constiinta multora dintre contemporanii nostri. Ma voi referi la statutul istoriei in raport cu ideea de natiune, o problema care transcende cu mult, si in timp, si in paradigma, excesele adesea ridicole ale trecutului imediat.

- Ceausescu se simtea, efectiv, ruda cu Burebista si Mircea
Dincolo de curiozitatea anticara sau de dorinta de a intelege „natura umana“, cum spera Tucidide, pina si cele mai arhaice comunitati din istorie isi transmit din generatie in generatie povesti care le definesc statutul: „noi sintem urmasii Romei“ nu e decit unul dintre avatarurile acestei relatii a comunitatilor omenesti cu memoria. Pretutindeni in Europa secolului al XIX-lea, istoria s-a pus in slujba constructului identitatii nationale, adaugind acestui dat universal un oxymoron la care se cade sa reflectam: in acelasi moment in care se definea ca stiinta, vizind programatic un maximum de obiectivitate, istoricii s-au avintat cu toata energia in proiectarea in trecut – uneori in cel mai indepartat trecut – a natiunii ca forma suprema si exclusiva de solidaritate, adica intr-un construct prin excelenta subiectiv. Din inaltimea statutului sau de stiinta riguroasa si obiectiva, istoria a elaborat, iar diferitii propagatori ai cunostintelor despre trecut – profesorii de istorie insisi, invatatorii, poetii, politicienii, ziaristii – au difuzat sistematic mecanisme de identificare cu un trecut recitit in cheie exclusiv eroica. Ceausescu se simtea, efectiv, ruda cu Burebista si Mircea – evident, cel Mare.

- Sa ne aducem aminte de drama iugoslava
Asumarea unui statut ancilar e primejdioasa pentru orice domeniu al cunoasterii: sa ne gindim ce drame a trait fizica de cind si-a revendicat rolul de auxiliar al razboiului. Daca ne imaginam ca instrumentalizarea istoriei ar fi cumva mai putin sangvinara, sa ne aducem aminte de drama iugoslava, al carei prim act s-a petrecut in mediile academice sirbe, dar al carei corolar ramin in aeternum gropile comune si violurile purificatoare.

Nu ma las minata de tentatia facila de a culpabiliza istoria ca disciplina si pe istorici ca breasla: fiecare ins are partea lui imprescriptibila de inocenta sau de vinovatie dupa ce a facut el insusi, nu dupa ce profesie sau vocatie are. Istoria ca discurs nu poate beneficia insa de o imunitate apriorica si trebuie sa accepte o anumita penitenta, macar la nivelul conceptelor pe care le vehiculeaza, daca nu si al structurilor care o organizeaza. Asa cum chimia zaharurilor nu e mai dulce decit chimia acizilor, tot asa si demersul de cercetare in domeniul istoriei nationale nu trebuie sa se deosebeasca prin nimic esential – nici in ce priveste rigoarea metodelor, nici in ce priveste linia clara de demarcatie intre demonstratie si speculatie – de metodele cu care investigheaza trecutul altor comunitati: atunci cind demersul se deosebeste flagrant, comunitatea academica este datoare sa-i penalizeze pe transgresori, nu sa-i proclame eroi ai neamului, chiar daca intre timp au devenit vedete de televiziune.
Pe de alta parte, chiar atunci cind cercetarea ca atare e corecta si riguroasa, transformarea concluziilor ei din judecati de existenta in judecata de valoare e incorecta.

- Cine se identifica oare cu Mizga-Voda?
Sigur, e interesant sa te identifici cu Stefan cel Mare, mai ales daca nu-ti dai seama ca te identifici nu cu personajul care a domnit asupra Moldovei intre 1457 si 1504, ci cu o figura a imaginarului colectiv, creata in egala masura de istoricii care i-au cercetat mai ales faptele de glorie, de romanele lui Sadoveanu, de tovarasa de romana care a predat asa de frumos lectia despre Bolintineanu – si de Calboreanu in Apus de Soare. Cine dintre contemporani se identifica oare cu Mizga-Voda, care apartine, macar teoretic, aceluiasi trecut glorios al Moldovei ca si Stefan?
N-as vrea, in ce ma priveste, ca identitatile nationale sa dispara in ceea ce pot ele inca oferi lumii globale ca energie pozitiva, dar as prefera sa evolueze de la agresiune si excludere la dialog. Nici nu cred ca istoria isi va pierde substanta, desi nu pare, ca stiinta, deloc importanta in ierarhia de valori a societatilor contemporane. Ce cred insa ca e imperativ pentru cei care practica istoria ca profesie este sa renunte la postura de apostoli ai religiei laice a natiunii si la misiunea de a educa excesiv si exclusiv sentimentul de identitate nationala.

- Povestile grecilor despre trecut sint adesea ridicole
Nu-i vorba sa negam aceasta identitate – care a devenit un dat social imposibil de ignorat –, ci sa o intelegem ca parte a unei pluralitati de solidaritati identitare: nu ma consider inainte de toate cetatean al lumii, cosmopolites, dar nici nu pun neaparat solidaritatea mea cu un universitar francez sau rus mult mai prejos decit cea cu un roman exemplar ca dl Vanghelie. Istoricii au inca multe de cercetat in privinta trecutului comunitatilor omenesti traitoare intre Dunare si Carpati – unele getice, altele bastarne, unele de romani, altele de slavi sau de saxoni; de la cercetarea critica a miturilor istorice – in fond, Hekataios semna actul de nastere al istoriei in secolul al VI-lea i.Hr., declarind ca va scrie el despre generatiile precedente, fiindca povestile grecilor despre trecut sint adesea ridicole – la studierea mai atenta a articularii cotidianului cu istoria si a imaginarului cu actiunea, istoria mai are de cucerit spatii importante si vaste. Il putem pretui pe Stefan nu numai pentru faptele sale de arme, ci si fiindca e unul dintre cei dintii principi ai Europei care are un orologiu – deci o viziune moderna despre timpul comensurabil si uniform. Dar asta nu ne face pe noi, aici si acum, sa fim in mod spontan mai punctuali.