OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ani de-a rîndul, presa culturală românească încearcă să supravieţuiască pe o piaţă media în care mecanismul cerere-ofertă este grav distorsionat de cîteva dintre cele mai puternice firme de difuzare a presei. Comisioane care merg pînă la 50% din preţul de vînzare pe exemplar, comision de manipulare a returului – care, în cazul revistelor culturale poate fi mai avantajos decît cel încasat din vînzare –, reticenţa de a expune, la chioşc, revistele culturale, pe motiv că „nu se caută“, refuzul de a returna exemplarele nevîndute (Rodipet nici măcar nu permite verificarea numărului acestora!) şi, mai ales, refuzul constant de a deconta, regulat, facturile. Aşa se face că datoriile pe care firme precum Rodipet le au faţă de revistele culturale ajung, în timp, la sume foarte mari, pe care nu e nici o speranţă ca acestea să le încaseze vreodată. Nu-şi pot recupera banii nici cotidienele, darămite presa culturală! Care, în această situaţie, trebuie să se descurce: din sponsorizări, din publicitate, din abonamente, din suplimente plătite de diverse instituţii (tot culturale, cele mai multe) şi, teoretic, din bani primiţi de la Administraţia Fondului Cultural Naţional (aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor), instituţie anume creată pentru a finanţa anual proiecte culturale. Numai că legislaţia confuză, lentoarea cu care se organizează etapele preliminare finanţării (iulie – termenul de depunere a dosarelor, 4 august – anunţarea cîştigătorilor şi 8 septembrie – trimiterea contractelor către beneficiari pentru a fi semnate), dezinteresul şi incompetenţa funcţionarilor AFCN, precum şi neconcordanţa între fişele de antecalcul şi cele de postcalcul transformă finanţarea culturii într-o mascaradă absolută.

 

Am anunţat, săptămîna trecută, că refuzăm să legitimăm, prin semnarea unui contract cu AFCN, un mecanism ineficient şi profund birocratic. Nu acuz pe nimeni de rea-voinţă sau de corupţie, ci de incompetenţă şi indolenţă crasă. Cum altfel ar putea fi catalogată activitatea unei instituţii publice care, deşi anunţă că primeşte în iulie cereri de finanţare pe 3 (trei) luni – august, septembrie, octombrie –, reduce perioada de finanţare la 2 (două) luni (septembrie, octombrie) prin tergiversarea redactării contractelor? Cum toate calculele au fost realizate pentru a justifica cheltuieli făcute în trei luni, e aproape imposibil să demonstrezi că banii primiţi (pe hîrtie) pentru acest interval pot fi cheltuiţi în doar două luni! E adevărat că ni s-a sugerat să semnăm contractul oricum, căci vom vedea noi cum ajustăm, din mers, cifrele. Nu vi se pare inadmisibil? Ca să nu mai vorbim de ridicolul situaţiei – finanţările anuale se reduc, în fond, la 8 săptămîni, şi acelea greu de decontat, cîtă vreme cifrele din fişele de antecalcul (completate de beneficiar) diferă de cele înscrise în fişele de postcalcul, redactate de funcţionarii AFCN după ce jurizarea s-a încheiat. De ce?

 

Cultura nu e un moft şi nu ar trebui să fie privită ca un lux, accesibil doar unora care, avînd prea mulţi bani, preferă să îi risipească. Dacă ne dorim performanţă ar trebui să înţelegem că e nevoie să investim în proiecte culturale de anvergură nu doar entuziasm, timp sau pasiune, ci şi bani. În ultimii douăzeci de ani, domenii vitale precum educaţia, sănătatea, justiţia, cultura au fost programatic subfinanţate, iar efectele nocive ale unei mentalităţi păguboase, de sorginte comunistă, se văd astăzi pretutindeni în jur. Revistele culturale se zbat să supravieţuiască pentru că difuzarea e la pămînt, pentru că publicul interesat e restrîns – şi asta şi din pricina falimentului sistemului educaţional din România, care nu formează potenţiali consumatori de produse culturale, ci indivizi inerţi –, pentru că cei dispuşi să sponsorizeze proiectele culturale sînt foarte puţini, iar legislaţia actuală nu încurajează mecenatul. Şi în cultură, ca şi în alte domenii ale vieţii publice, spiritul de gaşcă şi filozofia „caprei vecinului“ sînt, de multe ori, principalele resorturi ale acţiunii publice, iar solidaritatea, deşi teoretizată şi invocată dramatic, rămîne un ideal inaccesibil, cîtă vreme prima reacţie a multora este: „Cum, ei se plîng? Ei, care...“.