OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioana Parvulescu si-a lansat ultima ei carte, aparuta la Editura Humanitas, la Tirgul de Carte Gaudeamus. In intimitatea secolului 19 a fost cea mai rivnita carte de la Tirg, desi pretul nu era chiar pentru toate buzunarele. In medalion, pe coperta verde inchis, autoarea pozeaza in rochie de secol 19, alba, cu volane si dantele. La lansarea propriu-zisa de la Tirg, Ioana Parvulescu si-a facut aparitia in aceeasi muselina de epoca. Este, probabil, la mijloc o mica vraja, tesuta de carte si de autoarea ei, care functioneaza foarte bine asupra cititorului nostru.

Asa s-a intimplat si cu Intoarcere in Bucurestiul interbelic (Editura Humanitas, 2003), epoca de predilectie a scriitoarei: „ [...] cineva m-a intrebat daca prefer epoca din Intoarcere in Bucurestiul interbelic sau pe cea despre care tocmai scriam. Am raspuns fara sa ezit: interbelicul, macar pentru confortul lui practic. Acum, cind m-am apropiat mai mult de oamenii aceia, stiu ca pentru suflet sau pentru starea de spirit, cel mai confortabil e secolul 19. Am ajuns sa-i admir pe oamenii secolului 19 mai mult decit pe toti (s.a.) inaintasii sau urmasii lor, ceea ce ne include si pe noi, cei din secolul 21.

Imi sar mereu in ochi calitatile lor: energici, increzatori, constructivi, infruntind raul cu risul pe buze [...]. Femei generoase, inteligente, foarte feminine si totusi puternice, care fac lumea mai buna si mai frumoasa, barbati altruisti, prietenosi, cu o curiozitate inegalabila pentru tot ce exista, dornici sa invete, sa stie, sa inteleaga, patrioti genuini, inteligenti, deprinsi sa gindeasca intr-o combinatie unica de realism si idealism, gata sa se sacrifice, harnici, curajosi, cu o nestavilita pofta de viata“. Desi citatul e extras din ultimul capitol (al XIX-lea), stim de fapt care e secretul autoarei pentru a-si cuceri cititorii. Ca si Intoarcere in Bucurestiul interbelic, cartea in discutie este la jumatatea drumului intre o „biografie“ documentata a epocii si fictiune (roman), in fond, o proza de atmosfera, al carei ton este alegerea exclusiva a autoarei.

Un ton ales cu grija, care porneste de la document (sursele, fara pedantul aparat bibliografic, sint date tot in capitolul final, e vorba, in principal, de presa, corespondenta si jurnal) si ajunge, cu vorba autoarei, la o „poveste“, ce-si alege singura personajele, le reconstituie gesturile, sentimentele si efemerul care le inconjoara, „norii, culoarea cerului, ploaia sau presiunea atmosferica a unei zile de mult trecute“. E, daca vreti, un salt, o plonjare a autoarei in timp, pe cont propriu – asa cum multe s-au mai facut –, atit de convingatoare ca antreneaza in profunzime sirul de cititori. Ioana Parvulescu ii imbarca cu sine pe scepticii fara preferinte de secol si-i convinge – asa cum facuse cu interbelicul – ca secolul 19 (a doua lui jumatate) este mai merituos si mai demn de admiratie decit alte epoci.

Conteaza in punctul de plecare, ca intotdeauna, imaginile culturale deja formate, „apriorismele“ noastre despre generatia pasoptista si junimista, etichetele pe care scriitoarea le reia cu multa gratie – „secolul romantic, activul secol, secolul electric, secolul oamenilor de actiune, secolul pudic, secolul progresului si al progreselor edilitare, secolul barbatilor, secolul barbilor [...], secolul mamelor, secolul tuberculozei, secolul optimist, secolul natiunilor [...], al postalioanelor si al vointei de a schimba lumea“ – conteaza, fireste, toate acestea in intreprinderea de „istorie mica“, marunta, pe care o face Ioana Parvulescu: „Pentru posteritate, nu toate generatiile sint egal de vii.

Mi s-a parut ca generatiile care umplu aceasta carte sint mai vii decit altele si ca tocmai de aceea vietile lor merita reconstituite in detaliu. Lucrurile marunte au importanta lor, totdeauna prin ele iti vine pierzania, spune Dostoievski, si el locuitor al secolului 19. N-am putut afla totusi daca oamenii acestui secol au gresit fatal crezind in viitor sau daca noi, cei din viitor, am gresit fatal [...] ratind sansa pe care ne-o oferisera. Dar poate ca undeva, in lucrurile marunte si trecatoare din secolul 19 se afla o bucata de viitor nestricata si pe care, cindva, vom reusi s-o regasim“. Se afla aici toate atractiile cartii: statutul special, privilegiat al obiectului cercetat, farmecul inegalabil al devoalarii lucrurilor marunte, vietii private, intimitatii unor oameni celebri si mai putin celebri, in fine, amenitatea nostalgica, idealizatoare putin peste masura, a scriitoarei.

Intimitatea pe care o creeaza Ioana Parvulescu, cu privirea sa dezamagita de secolul contemporan si intoarsa compensatoriu spre secolul 19 este extrem de discreta, eleganta, delicata, cu un usor exces de broderie sentimental-idealizatoare, intocmai rochiei pe care autoarea o poarta pe coperta. Si intocmai doamnei de secol 19 careia ii imprumuta rochia. Vreau sa spun ca e o doza de proiectie personala in toata aceasta „istorie de Bucuresti“, de „viata furata“ si restituita apoi noua, cititorilor.
Ce ne costa o proiectie inapoi in timp? In ce secol ati dori sa traiti, daca ati putea alege? Ce senzatii am trai daca am imbraca o rochie cu crinolina? Sau un frac? Sau pielea unui personaj? Desigur, senzatii „romantice“, asa cum numai privirea retrospectiva si dezisa de prezent poate oferi. Ioana Parvulescu stie acest lucru, evadarile sint intotdeauna compensatoare, si mai stie, ca o fina scriitoare, sa deplaseze usor echilibrul, sa pudreze cumva in exces aceste vieti, pentru ca noi sa le imbratisam cu pasiune.

- Portrete masculine
Autoarea organizeaza cu buna-stiinta materia cartii in 19 capitole. Primul executa miscarea retrospectiva, Intoarcere in secolul 19, ultimul pe aceea inversa, Intoarcere in secolul 21. Intre ele, povestea curge firesc, ca si cum Ioana Parvulescu nu ar fi avut probleme de conceptie a cartii. Ea isi pune intrebarile, la fel de firesti, si in plus riguroase: unde, cine, ce si cum, incotro? Ele devin astfel titluri de subparti, care se ocupa, rind pe rind, de geografia si monumentele Bucurestiului, de mijloacele de transport, de barbatii, femeile si copiii din lumea buna, de medici, de administratia si igiena Capitalei, de mizeria ei. Bucurestii se modernizeaza treptat, odata cu venirea lui Carol I pe tronul tarii, cu instalarea in Romania a doctorului Carol Davila si, la primaria Capitalei, a lui Manole Protopopescu-Pake, oameni de nemasurata importanta pentru istoria romaneasca moderna. Ei sint, alaturi de altii, personaje in carte, dimpreuna cu familiile lor. Regasim apoi pe C.A. Rosetti, Titu Maiorescu, pe Vasile Alecsandri (personaje de prim-plan), in trecere, pe Duiliu Zamfirescu, pe Eminescu si pe Veronica Micle, pe Caragiale, pe Iulia Hasdeu.

O figura centrala, „reabilitata“ (nu iesise prea bine din textele lui Eminescu sau ale junimistilor) si cit se poate de pitoreasca este C.A. Rosetti: „E, probabil, cea mai inflacarata figura masculina a Revolutiei de la 1848, romantic pursinge, patetic, idealist, pasional, familist, liberal. E fiu de spatar si se numeste C.A. Rosetti. Sinceritatea din jurnalul lui e coplesitoare, iar detaliile din scrisori sint de un farmec naiv unic. E amestecat riscant in Revolutie, e nevoit, ca atitia altii, sa stea in exil [...]. Si totusi nimeni n-a fost batjocorit mai mult decit el de catre contemporani [...]. Si totusi Rosetti are o viata cu adevarat «curata ca cristalul» si este un perfect model de barbat-roman-progresist-revolutionar“.

El este, intre sublim si ridicol, si „unul dintre cei mai spectaculosi tati din generatia de la 1848“, care confunda „familia mare“ a patriei cu „familia mica“: „Visele legate de viitorul tarii si cele despre viitorul copiilor sint pentru Rosetti de nedespartit. De altfel, copiii lui se nasc intre 1848 si 1859, primul odata cu Revolutia, ultimul in anul Unirii. Pe cea dintii nascuta o numeste Libertatea [...] pentru ca se naste cu citeva zile inainte de Revolutie. [...] Din acest transfer de afectiune – noteaza autoarea cu ironie blajina – patriotica in loc de paterna si viceversa, educatia fetei iese cam bulversata, iar viata ei, mai mult libertinaj decit libertate, va fi prilej de mari griji si suparari pentru parintii revolutionari“. De altfel – desi, cum spune Ioana Parvulescu, femeile joaca un stralucit rol secundar in epoca –, spre sfirsitul de secol, emanciparea feminina devine sensibila.

In citeva „imagini miscate“, pe la 1872 un tata se plinge de fiica, de „neorinduiala asta in odaile ei, in tinuta ei, in cheltuielile ei si in limbaj“; la 1876, aceeasi fiica raspunde mamei cu mult aplomb: „Sint foarte bine. Tata ti-a spus toate nebuniile mele, cunoscute de el. Sint altele mult mai mari, cunoscute de mine si de dracu. Ti le voi spune eu vreodata. Tout est bien qui finit bien“!
In galeria portretelor masculine, in acest secol al barbatilor si al... barbilor, ii aflam si pe Petre Ispirescu, tipograf cu multe lipsuri, pe boiernasul Vasile Alecsandri, care face linga intiiul un contrast de „print si cersetor“ si, in fine, pe Titu Maiorescu, influenta „persoana publica“ si omul de cultura de o discretie absoluta, netradata nici de jurnalul intim.

- Portrete feminine
In rindul portretelor feminine o gasim pe Iulia Hasdeu: „Ar fi devenit oare Iulia o sufrageta, luata de valul de la inceputul secolului 20? Avea prea mult umor sa militeze. [...] Si totusi aceasta tinara [...] fusese educata in spiritul veacului ei. Iar aceasta educatie semana mai mult cu un antrenament al sportului rabdarii“. Si al unei vieti intrucitva mai „disciplinate“. Femeile se scoala devreme, pentru ca toaleta de dimineata e foarte complicata si obositoare: „Prin compensatie, viata sufleteasca e educata astfel incit sa fie mult mai simpla si agreabila“ (sic!), anume fata invata ca e mai importanta casatoria decit dragostea; in totul, ea joaca un remarcabil rol secundar/episodic: „Rolurile secundare cele mai izbutite ale femeii in secolul barbatilor sint cinci: mame, sotii, muze, fiice, surori – in aceasta ordine.

In plus, mai sint rolurile episodice, despre care fie nu se vorbeste, fie se vorbeste, adica se cuvine sa se vorbeasca rau: amante, servitoare, «fiice ale placerii». E un intreg sir de femei care nu numai ca au stat in umbra barbatilor, dar de cele mai multe ori au fost umbra lor (s.a.). Privite de aproape, sint remarcabile si ai impresia ca tocmai in secolul care socoteste femeia mai fragila decit floarea, ea are taria si rezistenta cele mai mari“. De acest eroism cotidian dau dovada Mary Grant, devenita Maria Rosetti, sotia lui C.A. Rosetti, Elena Negri, marea iubire a lui Alecsandri, dar si Paulina, sotia aceluiasi dupa moartea Elenei Negri, Sevastita, sotia lui Petre Ispirescu, Clara Kremnitz si apoi Ana Rosetti, cele doua sotii ale lui Titu Maiorescu, sau Zinca Golescu, sotia lui Dinicu. Sau Ana Racovita, casatorita Davila. Gasiti in paginile cartii micile lor istorii, nu romantate, insa cit se poate de empatice. Asa cum gasiti si micile-mari tragedii ale cotidianului, siciiala bolilor, suferintele si moartea, a apropiatilor, dar mai ales a copiilor, rapusi de bolile infantile. Deopotriva cu alte capitole imbietoare: Ce citesc, cum citesc, O zi buna, O zi oarecare, O zi rea, sau Putina intimitate ori Putina indiscretie...

In primul capitol, Ioana Parvulescu marturiseste ca a scris mai mult decit o carte in genul „viata cotidiana in epoca...“. Asa este. Ea scrie un roman cu personaje si, daca vocea auctoriala nu apare decit in final, el nu e mai putin unul subiectiv si empatic, sentimental si idealist. O istorie romantata, in masura in care privirea blazata a traitorului in secolul 21 se incarca de prospetimea, entuziasmul si increderea (cel putin deduse livresc) traitorului de secol 19: „Privindu-i cu atentie pe oamenii de acolo am avut sentimentul curios ca, daca un tinar din secolul 21 cu mustata mijita s-ar intilni cu un barbat batrin din secolul 19, cu barba alba, de patriarh, mult mai batrin ar parea tinarul. Barbatul cu barba alba ar fi plin de energie, de bucurie, ar palpita de idei si de dorinta de a-si trai viata, ca un tinar, iar cel de 20 de ani de azi ar fi lipsit de entuziasm, obosit, gata plictisit inca inainte de a incepe ceva“.