OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Joc, jucărie, cutie cu surprize, farsă, ghiduşie sînt etichete ce descriu, în parte, cartea „despre îngeri“ a Ruxandrei Cesereanu. Dar – ca şi în Călătorie prin oglinzi, Tricephalos sau Nebulon – în „jocul“ său narativ autoarea camuflează o reflecţie asupra limitelor (şi limitărilor) realului şi asupra posibilităţii de a găsi/de a inventa o ieşire către altceva. În textura prozei Ruxandrei Cesereanu s-a imprimat, mi se pare, o angoasă pe care o trădează fuga obstinată a unora dintre personajele sale din calea banalităţii şi a monotoniei cotidianului. „Eroii“ acestei proze sînt ahtiaţi să călătorească, să descopere, să exploreze – absenţa diversităţii îi înnebuneşte. Monotonia e percepută ca o altă faţă a vidului. Universul – speculează, în Angelus, un conclav al unor savanţi reuniţi să discute chestiunea „găurilor negre“ – „nu poate să aibă o singură poveste, ci mai multe variante de poveste“. De aici şi centrifugalitatea narativă, proliferarea poveştilor, refuzul focalizării prea îndelungate asupra unui obiect (asupra unui personaj sau eveniment) şi, pînă la urmă, incapacitatea fixării în graniţele – resimţite ca opresive – ale unei naraţiuni unitare.

 

Angelus este o juxtapunere de poveşti cvasiautonome, prinse într-o ramă. Într-un spaţiu imaginar, dar într-un timp asemănător cu vremurile actuale (deşi e, totodată, timpul cînd Dumnezeu a adormit şi visează însuşi Nimicul...), în capitala unui fost imperiu ce „se deşirase ca o dantelă îngălbenită“ descind nu se ştie de unde, înveşmîntaţi în mantie albastră, trei străini cu statură de efebi, despre care se crede că ar fi îngeri. Faptul acesta de senzaţie devine „lung prilej de vorbe şi de ipoteze“. Autorităţile dispun anchetarea străinilor şi toată lumea, de la preşedinte, academicieni şi oameni ai Bisericii pînă la vînzătorul de îngheţată şi femeia de serviciu de la cinematograf, e cuprinsă ca de un fel de o febră. O febră ce exacerbează brusc apetitul imaginativ...

 

În prima parte (adică preţ de 160 de pagini dintre cele 260 ale cărţii), naraţiunea e oarecum statică şi creşte, cum spuneam, dintr-o însumare de tablouri relativ autonome: fiecare capitol, într-o ordine de la un punct încolo interşanjabilă, prezintă punctul de vedere al cîte unui personaj (ori al unui grup) – cu trăsături generice – în legătură cu prezenţa celor trei străini/îngeri în Metropolă. În aşa fel încît se perindă prin faţa noastră, într-un şir pitoresc, un preşedinte demagog, un lider politic extremist-naţionalist, un „filozof de mahala“, oameni de ştiinţă, prelaţi, patroana unei fabrici de jucării, artiştii boemi de la „Crîşma-n proţap“, Dumnezeu, un „Diavol-şef“, un lingvist, directorul circului Metrocirkus, un boss din industria cinematografică, directorul unei firme de publicitate, un Vînător de umbre, un astrolog, simpaticul ciocolatier Ciocolax, un antreprenor de pompe funebre, un clonator, un parfumier, un informatician genial şi chiar androizii din Cyberlandia (dar mai sînt, desigur, şi alţii, între care şi nişte animale vorbitoare). Fiecare dintre aceştia are o poveste – relatată cu un umor savuros – şi anumite planuri privitoare la cei trei străini: Pitica, „manager al industriei Piticot“, vrea să creeze păpuşi cu înfăţişare de îngeri („bărbaţi, hermafrodiţi sau androgini“, dar în nici un caz „îngerese“, „întrucît ar fi fost fatal“...); Lingvistul îşi pune în gînd să descopere „limba îngerilor“ (deşi cei trei aterizaţi în Metropolă sînt muţi...); Vînătorul de umbre se lansează în „speculaţii despre alteritate“ îndrăzneţe; bossul industriei cinematografice se gîndeşte la un serial de succes, „Angeliada“; „cel mai cunoscut nas-parfumeur“, poreclit Unchiul, creează parfumul „Les trois anges“, iar ciocolatierul Ciocolax, ciocolata „Angelus“; liderii politici urmăresc să se folosească de senzaţionalul eveniment pentru a mai cîştiga voturi.  Şi aşa mai departe, într-un evantai de portrete, de imagini, de mici poveşti a căror diversitate şi a căror libertate imaginativă reuşesc să compenseze statismul naraţiunii. Chiar dacă această succesiune de tablouri are, în sine, ceva mecanic şi, de la un moment dat, previzibil – dovadă faptul că însăşi vocea auctorială simte, intuind parcă riscurile unei asemenea mecanicităţi –, semnalează autoreferenţial, spre sfîrşitul primei părţi, primejdia monotoniei: „Preacinstite cititor, fireşte că aş putea aduce în scenă, acum, multe alte categorii de metropolitani, dar mă opresc aici, pentru că este de ajuns“.