OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unul dintre lucrurile cele mai simpatic-paradoxale la TIFF e ca, vazindu-va si ascultindu-va la conferintele de presa matinale sau pe podium, inaintea proiectiilor de seara, ori la faimoasele petreceri tirzii din noapte, pe tine, Mihai Chirilov, sau pe oricine din staff-ul festivalului, totul pare facut nu numai cu voie buna, dar aproape „de la sine“, „fara probleme“, simplu si expeditiv. Cind e, de fapt, o activitate laborioasa complicata, cu numeroase sectiuni – o intreaga arhitectura, al carei autor esti din capul locului, desi abia la aceasta a 5-a editie ai fost inscaunat director al festivalului, pina acum fiind secund al lui Tudor Giurgiu si autor al preselectiei.

- O institutie bicefala: regizorul si criticul
Aici te corectez. Nu sint numai eu „arhitectul“. E o conceptie bicefala. Cind am inceput acest festival, l-am inceput cu Tudor si fiecare si-a arondat segmentul la care se pricepea cel mai bine, ideea fiind sa le „hibridizam“ pe toate cit mai bine. El a venit cu creiereul organizatoric, cu minutia, cu calculul exact, cu vederea de ansamblu, cu rotitele, cu contactele umane si institutionale, cu diplomatia. Eu am venit cu partea de filme vazute sau aflate si apoi vizionate pentru preselectie, cu conceptia artistica a programului, poate si putin cu lista invitatilor, cu ceva impulsivitate s.a.m.d. Adica am incercat sa ne completam, festivalul nefiind rezultatul unei singure directii sau persoane, fiindca ar fi fost extrem de plictisitor. Noi sintem persoane foarte diferite, dar care ne completam foarte bine, si asta a creat impresia sau iluzia si pina la urma, cred, certitudinea unui tot unitar.
Exista rime si coincidente, nu stiu cit de programatice, intre TIFF si Cannes: am numarat cam 12 sectiuni in ambele festivaluri, cu relativismul contabilizarii unora precum „Cinéma de la plage“ sau „Les Leçons“ „la ei“, recte proiectiile nocturne sau cursurile Let’s go digital la noi.

Ai vazut si tu: nu reinventam roata. Sigur ca incercam „sa implementam“ local un model sau mai multe, lucruri verificate in alte festivaluri care merg bine. Dar nu m-am gindit sa copiez. Involuntar, au aparut niste rime, pe care nu eu le-am sesizat, le-au sesizat altii de la noi, critici care merg pe la festivaluri. De pilda, sectiunea „3 x 3“ (regizori si filme), care nici nu mai tin minte cum mi-a venit din primul an, pentru ca apoi sa mi se aduca aminte ca e o modalitate de a face retrospective la Festivalul de la Salonic. La fel sectiunea noastra „Supernova“, similara cu ambitia unor festivaluri de a stringe „muc si sfirc“ din circuitul festivalier mondial, ca la Valladolid. Ideea a fost si este de a spicui cite putin de la toata lumea si de a integra cit mai bine totul, fara discrepante. Asa se intimpla si in privinta filmelor alese. Unii ma tot ntreaba: „Care sint criteriile?“. Deja m-am saturat de intrebarea asta, in fiecare an, fiindca n-am suferit traumatisme craniene, ca sa-mi schimb conceptia despre selectia filmelor.

- Sferturile de adevar jurnalistice si detractorii
Vor fi pretinzind, aceia, un filtru premeditat ideologic. Si nu va lipsesc nici detractorii.
Da. Ideea noastra e de alta natura. Este ca, prin aceste filme, care de la an la an cresc ca numar – pornind, sigur, de la o anumita stacheta valorica –, sa acopar cit mai mult: geografic, tematic, emotional, politic. Si nu spun ca festivalul n-ar trebui sa aiba detractori. Dar, din momentul cind sint detractori, ei ar trebui sa fie foarte informati si argumentati, sa nu vada numai un sfert de adevar, asa cum se practica la noi in jurnalistica si in alte medii. Este deja isterizanta obiectia cu ponderea sexului in filmele selectate, desi mai toti participantii au fost de parere ca a cincea editie a fost cea mai putin sexuala. Mi s-a parut cu atit mai penibil sa citesc sau sa aflu ca cineva s-a plins, invers, ca toate filmele erau sexuale. Sint probabil fie persoane obsedate sexual, care nu merg sa vada decit filmele alea, fie dezinformind deliberat. Recunosc ca exista poate in fiecare an cite un film un pic dincolo de criterii, un pic dincolo de intentiile programate...
Aveti si sectiunea „No limit“.

Dar si aia se arondeaza cumva unui criteriu estetic, unui criteriu valoric. Recunosc insa ca exista in fiecare editie un graunte de nisip, care incearca deliberat sa destabilizeze situatiunea. Anul trecut am avut un film aproape porno. N-am spus ca e bun, n-a spus nimeni ca e o catastrofa, multi au fost socati, dar era dreptul meu sa-mi asum filmul acela, al unui cineast celebru, Michael Winterbottom. Nu era o alegere valorica exceptionala, era undeva intre cotatiile noastre de la revista Re:publik, „Rebut“ si „Remiza“, fiindca asta e, in zona in speta, formula pe care o propun eu: incerc sa compun „ un tot unitar“ pe care sa-l parazitez un pic, in fiecare an. Sa existe un element strain de criteriile consacrate, poate tinind de hazard, poate tinind de capriciu, poate tinind de umor, poate tinind de anticiparea reactiei publicului. A crea cite un moment surpriza!

- Filmele-bomba si competitia fara carti de vizita
Apropo de anticiparea reactiei publicului, care a fost fantastica la spectacolul inaugural. Cind ai stabilit pentru spectacolul de gala, in deschiderea festivalului, filmul lui Corneliu Porumboiu, il vazusesi, presupun, doar pe DVD, cu mult inainte de selectarea lui la Cannes. Nu era, nicidecum, un film-bomba, verificat aiurea ca atare si proiectat hors concours, cum se obisnuieste la galele inaugurale. Era unul dintre filmele din sectiunea de lucru, competitiva, fara nici o carte de vizita. O noutate a editiei a cincea mi se pare chiar accentul puternic pus, in fine, pe competitia celor 12 challengeri, care in editiile precedente aproape se pierdeau in exuberanta celorlalte sectiuni.

Ceea ce ne intereseaza la festivalul asta ne-a interesat de la inceput, dar acum cinci ani era clar ca, pornind totul de la zero, nu puteai juca numai cartea competitiei. Ar fi fost, daca nu un faliment, o gestatie mult prea lunga. A trebuit sa punem in fata oferte de interes maxim, venind in intimpinarea asteptarilor publicului, care la urma urmelor nu tineau de profilul principal al festivalului. Care era ideea de competitie, ideea de a descopri talente, de a promova viziuni regizorale originale, proaspete, riscante, adica de a descoperi niste autori, cu plusurile si minusurile momentului lor de start, dar niste autori, nu niste filme caldute, perfecte, bunicele. La editia a cincea ne-am putut, intr-adevar, permite luxul de a miza foarte mult pe competitie, si una dintre satisfactiile mele majore a fost ca toate filmele din competitie au avut parte de un numar mare de spectatori. N-am mai mizat atit de mult pe filmele care veneau de la Oscar sau care luasera premii la Berlin sau care aveau deja un potential de marketing garantat. Ceea ce ne-a interesat in momentul de fata a fost sa fortam potentialul competitiei, sa bagam competitia pe git publicului.

Nu cred c-am facut-o foarte agresiv, dar am facut-o sustinut. Ideea a inceput sa prinda, lumea a inceput, incet-incet, sa inteleaga ca, da, este un festival care isi propune sa faca asta si nu aia, ca astea sint premiile din competitie, iar restul e – nu zic maculatura, departe de asa ceva – restul e frisca. Aluatul este competitia, chiar daca, proportional vorbind, lucrurile stau invers, cu dominatia filmelor de la „No limit“, de la „Supernova“, care se vind singure.
Cel mai interesant insa ar fi cum se vad lumea mare a filmului si lumea filmului romanesc, nascinda sau muribunda, prin prisma selectionerului acestor cinci editii. Fiindca ti-ai asumat dreptul, acum doi ani, de a nu admite nici un film romanesc in competitia celor 12 lungmetraje ale regizorilor aflati la prima sau a doua opera, in timp ce in 2006 ai inclus pe lista pentru prima data, parca pro domo, doua filme locale.

- Anatomia unei lansari de succes
Sa-ti zic mai intii cum a fost cu alegerea lui Porumboiu si cu programarea filmului lui chiar la spectacolul de gala inaugural. A fost foarte simplu. Eu am vazut filmul in ianuarie, inainte de a pleca la Festivalul de la Berlin, cu Legaturi bolnavicioase. Pe vremea aia, filmul lui Porumboiu avea alt titlu, dupa ce avusese un altul, avea alt final, pe care eu il consider in continuare mai bun decit cel din varianta intitulata A fost sau n-a fost? Mi-am dorit filmul din prima clipa. Desi era foarte devreme, i-am dat votul meu de incredere si-am spus: filmul tau il vreau la Cluj! Dar. Aici ar fi putut interveni elemente care nu tin de noi.

În sensul ca interesul oricarui regizor, mai ales aflat la debut, care vrea sa dea o lovitura si sa se impuna, este sa-si lanseze filmul intr-un festi-val foarte relevant. (Fac aici o paranteza. Nu spun ca TIFF-ul este foarte relevant, desi ar trebui sa fie si ar trebui sa devina. Dar foarte multi dintre cineastii romani, de la cei mici, cu scurtmetraje, pina la cei mari, au aerul ca ne fac o favoare dindu-ne filmul si nu prea constientizeaza relevanta si impactul festivalului, tratindu-ne cu o ingaduinta putin spus neplacuta. Închid paranteza.) Ideea era ca filmul lui Porumboiu sa ajunga la Cannes, pentru ca daca ajungea la Cannes, putea sa ajunga si la TIFF in competitie. Daca nu ajungea la Cannes, ar fi aparut o problema. Fiindca filmul nu putea sa concureze intii la noi decit ruinindu-i sansa de a fi in competitie la un festival mai mare, care are ca regula ca filmele sa fie in premiera competitionala. Or, intrebarea si pariul erau: daca filmul lui Porumboiu nu e selectionat la Cannes, ce facem? Riscam sa nu-l aratam si e pacat. Si mi-a venit ideea – am zis: „de ce sa nu-l aratam in deschidere?“, urmind sa vedem ulterior daca il includem si in competitie.
L-ati considerat un film-bomba incognito!
A fost o idee care s-a impus fara controverse, fara discutii. Ideea a venit la prinz si seara comunicatul era gata si trimis presei.
Ati binemeritat rasplata multipla a pariului: filmul A fost sau n-a fost? a fost selectat la Cannes, a fost distins cu doua premii, dintre care unul „d’Or“, apoi votat de juriu pentru Marele Premiu – Trofeul Festivalului la TIFF si distins aici cu inca doua premii!
Istoria s-a repetat. Occident al lui Cristian Mungiu a deschis prima editie a festivalului si a cistigat trofeul in 2002, Porumboiu a deschis festivalul la a cincea editie si a cistigat Trofeul in 2006.
Diferenta e ca prima data nu va faceati calcule planetare, nu intraseram in marele joc.
Iar „rasplata“ de care vorbesti e ca jurnalismul autohton ne-a amuzat cu comentarii de tipul: vai, ce copie palida e TIFF-ul fata de Cannes, ca daca nu premia Cannes-ul filmul lui Porumboiu, TIFF-ul nici nu-l punea in competitie!
Passons! Dar ideea cu doua filme romanesti in competitie?

- Selectia si festivalul ca instante critice
De filmul lui Catalin Mitulescu Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii auzisem, dar recunosc ca nu aveam mari asteptari in ce-l priveste, fiindca nu-mi placusera scurtmetrajele lui. Cu o saptamina inainte de dead-line-ul inscrierilor pentru selectie – fiindca intotdeauna regizorii romani sint ultimii care-si depun filmele in festival, multi dintre ei dupa termenul de inscriere, pretinzind ca „n-au stiut“, ceea ce mi se pare mai rau decit o insulta, semnul unei autosuficiente de necomentat –, il sun pe producator si, fiindca nu aveau inca o copie convenabila, convenim asupra unui ragaz de o saptamina dupa dead-line. Am vazut filmul, mi-a placut foarte mult, a fost o revelatie pentru mine, fiindca ma dusesem complet virgin. Filmul m-a surprins si m-a implicat, parindu-mi-se facut pentru generatia mea, incit am rezonat la un nivel foarte subiectiv. Povestea si felul in care ea e spusa sint alea, ale generatiei mele, care a prins acele evenimente, toate crizele si schimbarile din 1989, la virsta la care poti fi marcat pe viata si sa nu le mai uiti niciodata. E un film extrem de ambitios, coral, dens, riscant, mai ambitios decit filmul lui Porumboiu.

Am avut o singura observatie critica: personajul principal al filmului nu este copilul, care e narator, ci este fata, ca si cum ea si-ar petrece „sfirsitul lumii“, incit punctul de vedere devine cel al fetei, nu al copilului-narator. E problema perspectivei narative in filmul romanesc, a unghiului – defect – din care e spusa povestea, un pacat de care au suferit si Porumboiu si Giurgiu si altii dinainte: punctul de vedere, cine povesteste filmul?! Dar am trecut cu vederea pacatul, fiindca e al tuturor si e greu de invins.
E o problema pe care ar trebui sa si-o puna, la lectura scenariilor, producatorii profesionisti pe care nu-i avem.
Bun. Problema mea, din momentul cind am avut doua filme competitive si cind am aflat ca filmul lui Porumboiu va fi la Cannes, a fost: trebuie sa aleg sau pot sa-mi permit sa le pun in competitie pe amindoua? Mi s-a parut nedrept sa aleg, fiindca fiecare dintre cele doua filme este foarte bun, dar in ligi diferite, cu viziuni foarte diferite, cumva insa vorbind cam despre aceleasi lucruri. Sint doi oameni la virste comparabile, care povestesc despre o epoca pe care au trait-o cu o intensitate pe care incearca s-o redea in film, fiecare in felul lui.

- Despre decembrie 1989, intr-o miscare filmica noua
Dar prejudecata comuna e ca subiectele astea legate de „evenimentele din 1989“ sint cam „fumate“, ca nimeni nu le mai vrea.
Mie mi se pare ca acestor subiecte nu li s-a facut dreptate in cinemaul romanesc. Ceea ca s-a facut a fost fie foarte inflamat, fie laturalnic. Vezi, in prima categorie, Stare de fapt de Stere Gulea, un film bun la vremea respectiva, dar venit, poate, mult prea repede. Un film care spunea ceva, dar cu o incrincenare care-i dauna si care te irita, daca il vezi acum. Noile filme sint ale unor oameni care, la virsta lor din timpul „evenimentelor“, au primit toata informatia si toata emotia in plex. Si mi s-a parut foarte bine ca au asteptat atit de mult, ca sa inteleaga, sa se aseze lucrurile, iar ei sa cistige detasarea necesara, pentru a se intoarce in trecut fara minie, cu putin umor, cu putina nostalgie, poate cu putina furie, cu un complex de stari, nu doar cu una singura. Încrincenarea vindicativa mi se pare o perspectiva gresita.

Simptomatic e ca se elibereaza de aceasta perspectiva si un al treilea film al tinerilor, proiectat la TIFF in afara programului stabilit: Hirtia va fi albastra de Radu Muntean, a carui actiune se petrece chiar in una dintre zilele sfirsitului de decembrie 1989. E o miscare tematico-formativa noua.
Da, e un sincronism si lucrurile devin si mai clare prin asta. Filmul lui Radu Muntean a fost parte a festivalului, dar ca oferta de ultima ora, aproape underground, cu o copie de lucru in doua proiectii pentru un numar limitat de invitati. Toate cele trei filme astfel intrunite sint pe cit de diferite si originale, pe atit de temerare si juste ca ton. Fiecare din cei trei autori si-a ales un moment si o stare aparte. Mitulescu povesteste, mizind pe nostalgie, ce s-a intimplat pina la Revolutie – asta e grosul filmului; Muntean povesteste, cu un sentiment al urgentei si foarte direct in priza, conectat la realitate, aproape de docudrama, ce s-a intimplat intr-o zi a Revolutiei; iar Porumboiu, cu o detasare foarte mucalita, dar si cu o secreta tristete, evoca la mult timp dupa ce-a fost sau n-a fost. Mi se pare ca filmele astea ar trebui sa functioneze ca un pachet, chiar si lansarea lor in premiera pentru marele public ar trebui sa respecte cronologia lor narativa.

- Un Nou Val sau citeva intimplari fericite?
În cadrul colocviului moderat la TIFF 5 de Tudor Giurgiu si Alex. Leo Serban, s-a discutat aux batons rompus daca aceste filme ale tinerilor sint o intimplare sau un nou curent, un Nou Val. Consideri ca ele marcheaza momentul unei noi generatii sau sint aleatorii?
As vrea sa cred ca marcheaza ceva, dar nu sint convins de asta. Mai degraba sint inclinat sa cred ca e o coincidenta fericita, o intimplare. Filmele au venit in momentul asta, au fost bune, s-au bucurat de recunoastere si au cimentat cumva notiunea de cinematografie romaneasca. Care e insa in continuare pentru mine foarte difuza. Ea nu poate exista numai prin citeva filme.

Pentru ca de la premiera cu Marfa si banii pina la cea cu Moartea domnului Lazarescu au trecut patru ani si patru luni, de la trofeul cistigat de Occident la cel obtinut de A fost sau n-a fost? au trecut alti patru ani s.a.m.d. Dar acum nu se intimpla ceva diferit, cu promotiile ultime de regizori, cu Porumboiu, Mitulescu, Nemescu, nu e alt nerv si alt ritm posibil?
Alt nerv este si este si alta determinare. Este determinarea de a nu mai lasa sa treaca atit de mult timp intre doua filme, determinarea de a nu mai astepta atit de mult banii de la stapinire. E ceea ce se regaseste la Porumboiu, la Florin Piersic junior, la Cristi Puiu chiar, care e acum in stare de orice ca sa faca film an de an si e foarte bine ca e asa. Dar nu avem decit un an, 2006, ca sa ne convinga de determinarea asta noua. Un an in care am avut intr-adevar filme la Berlin, la Cannes si, cu inca putin noroc, poate o sa avem si la Venetia – filmul lui Radu Muntean. Dar ma tem ca asta ar putea crea mai mult pe plan international iluzia ca avem o cinematografie, iluzia ca sintem „pe val“, in ideea ca sintem momentan exotici, ca sintem altfel, pentru ca intr-un an sau doi noi sa ne bagam iarasi capul la cutie, nefacind filme sau nefacind filme la fel de bune sau retragindu-ne din varii motive.

- Sistemul nereformat versus cultura competitiei
Dar cauzele si riscurile nu sint chiar asa de misterioase. Ele nu tin de noua generatie si de virtualitatile ei, ci de sistemul nereformat, nu?
Stiu doar ca pentru mine e foarte frustrant cind se apropie festivalul, iar eu nu am tormentul acela, in care sa-mi spun: uite, sint citeva filme romanesti de debut sau al doilea film al unor autori ofertante, pe care sa-l iau dintre ele? Pentru ca nu pot inventa niste criterii speciale, in afara celor ale intregii selectii. Nu pot sa procedez fara selectie, nu pot sa zic: A, iata, exista un film romanesc bun, pe asta il iau! Dar asa s-a intimplat in fiecare an: cind am avut in festival Occident, era numai Occident, cind am avut Furia, avusesem de ales numai Furia, apoi in 2003 n-am avut nimic, fiindca nu exista nimic considerabil ca oferta, pentru ca anul trecut sa se impuna in singularitate Moartea domnului Lazarescu.

E foarte frustrant sa vezi atitea filme in lume si sa stai sa te gindesti: din 20 de filme englezesti, ce pun eu in competitie?! Si iau hotarirea sa nu pun nici unul, in cinci ani de festival. Fiindca e o selectie aici. Pe cind la noi ar fi sa respect legea „a venit unul si acela a intrat!“ Sigur ca rasuflu usurat cind am un film romanesc, si mai rasuflu o data, ca e si bun. Vad insa nenumarate filme americane de debut sau la prima recidiva, filme independente foarte bune, si am posibilitatea sa aleg dintre ele, dar se intimpla sa nu iau nici unul, fiindca gasesc altele, pe alte meridiane, si mai bune. Am de fiecare data mai multe filme frantuzesti, si de peste tot. Si anul asta am avut trei filme mexicane, ca sa aleg dintre ele, cinci filme argentiniene si mai multe optiuni posibile in mai toate cazurile.
Ce crezi ca ar trebui sa se intimple ca sa fie altfel, inclusiv in pepiniera de talente care ar fi facultatile de film, de unde recoltezi o mare parte din scurtmetrajele pentru sectiunea Zilele filmului romanesc? Lista lor a cuprins in acest an multe lucrari pe care junele confrate Mihai Fulger a tinut sa le defineasca printr-un singur cuvint, in comentariul sau de acum trei saptamini: „execrabile“.

- Pasiunea de a face film si festivalul ca pedagogie
Aici te-as contrazice putin. În subsectiunea scurtmetrajelor de la Zilele filmului romanesc, am incercat sa compensez golul creat prin suspendarea editiei a 10-a a Festivalului studentesc CineMAiubit, care trebuia sa aiba loc in decembrie trecut. Am incercat sa ofer o platforma studentilor, si majoritatea filmelor „atacate“ de Mihai Fulger sint facute de studenti. Le-am intins o mina. Daca as fi operat cu criteriile de anul trecut sau de acum doi ani, cind aratam numai sapte-opt scurtmetraje, selectia din anul acesta ar fi fost fara nici un dubiu injumatatita drastic. Am admis insa 18 scurtmetraje si un mediumetraj, Marilena de la P7 de Cristian Nemescu, acelasi care a fost selectat la Cannes pentru Semaine de la critique si care a obtinut la noi premiul subsectiunii. Am primit insa initial un numar dublu de scurtmetraje, astfel ca o selectie, o prima injumatatire tot am operat. Si cred ca n-am facut rau, proiectind cele 19 exercitii, si asa ajung la intrebarea „ce e de facut, ce-ar trebui modificat in sistem?“ Eu cred foarte mult in determinarea si in pasiunea oamenilor. Cred ca pasiunea de a face film e mai puternica decit sistemul si poate sa trimita sistemul la culcare. S-a dovedit lucrul asta, numai de citeva ori, dar s-a vazut ca e posibil. Or, din punctul asta de vedere, mi s-a parut important sa aduc acele filme de scurtmetraj la Cluj, sa aduc oamenii care le-au facut si sa-i pun in interactiune cu profesionistii, din tara, din strainatate mai ales: a-i cunoaste, a vorbi cu ei despre productie, a comunica si a cauta solutii, a se plimba in viitor pe la festivaluri, a cunoaste lumea, a-si deschide orizontul.

E o chestiune de socializare – pofta vine mincind, pofta vine vorbind si asa mai departe. Iar, revenind la lungmetraje, fiindca la Zilele filmului romanesc au fost proiectate si Legaturi bolnavicioase de Tudor Giurgiu si Un acoperis deasupra capului de Adrian Popovici, trebuie sa tii seama ca ele nu concurau pentru nici un premiu si, oricit de mare e diferenta dintre ele si oricit te-a scandalizat cel de-al doilea, in ce-ai scris intr-un numar anterior al revistei, nu ignora faptul ca o mutatie s-a produs. Gindeste-te ca anul asta, la Zilele filmului romanesc, n-au figurat nici Nicolaescu, nici Dan Pita cu filmele lor, si nici Carmazan, pe care i-am adus in anii trecuti din nevoie disperata de a umple acele Zile. Acestea sint un show-case, dictat de ratiuni mai mult obiective decit subiective, mai mult extra-cinematografice decit cinematografice, mai mult informative decit formative. Iar la anul intentionez ca, pentru sectiunea informativa Zilele filmului romanesc, sa-mi atrag un coselectioner strain, din ratiuni care pot fi subintelese.

- Generatii de aparat si de pus la zid
În ordinea unor preocupari, daca nu extra-cinematografice, in orice caz preponderent de protocol sau legate de recuperarea tercutului, s-ar inscrie si prezenta la festival si Premiile de Excelenta acordate unor „monstri sacri“, ca Vanessa Redgrave si Stefan Iordache, onorati si cu cite o proiectie cam „extra-cinematografica“?
Într-adevar, Cel mai iubit dintre paminteni de Serban Marinescu, cu Stefan Iordache in rolul principal, este un film slab si e cu atit mai mare socul sa vezi ca in clasamentul publicului a obtinut un punctaj foarte mare. Iar daca ma intrebi pe mine, filmul The Fever de Carlo Gabriel Nero, cu Vanessa protagonista, a fost cel mai prost din festival. Dar e vorba, in ambele cazuri, de o selectie personala a personalitatii omagiate. Si mai e si acea utilitate culturala, a recuperarii unor portiuni din trecut. Mi se pare ca avem actori foarte mari, prea putin folositi si mi se pare ca ei merita o recunoastere in cadrul unui festival serios. Asta se leaga si de problema generatiilor in filmul romanesc. Personal, sint dispus sa le apar si sa le pun la zid pe ambele.

Pentru ca sigur ca Pita a facut niste filme penibile in ultimul timp, sigur ca si Daneliuc a mai esuat in ultimul timp, numai ca nu mi se pare foarte just ca asta s-o spuna tinerii regizori. Fiindca vorbim de oameni care au o opera, care au o relevanta cistigata prin niste filme mari, importante, care au dat rateuri, unul dupa altul, unii mai multe, altii mai putine, dar sint oameni cu o opera. Or, tinerii de acum sint foarte proaspeti, sint foarte draguti, foarte buni, dar au facut cite un film. Cu un film nu se face o opera. Un film e un ou de bibilica, poate de gaina, dar nu e un ou de strut. Si ar mai fi ceva: distributiile actoricesti la care recurg tinerii regizori. Adica eu nu cred ca actorii romani – aia mari, de pe vremuri, care mai exista si astazi, chit ca unii s-au cam compromis in unele filme – eu nu cred ca ei nu si-ar gasi locul in filmele unor Puiu, Muntean si asa mai departe. Un Dorel Visan, un Dinica, un Iordache, dupa cum mi-as dori sa vad un film, de Radu Muntean sa zicem, cu Florin Piersic senior. Sint convins ca ar iesi foarte bun. Si nu cred ca e fatal ca tinerii sa compuna povesti numai despre tineri. Sigur ca e minunat ca le fac, dar...
Lumea e ceva mai vasta.

- De ce trebuie sa ramina TIFF-ul la Cluj
Ca un semn incurajator, am observat ceva neremarcat de nimeni. Poate analizezi tu fenomenul. Mi se pare foarte simpatic ca TIFF-ul transilvanean s-a deschis de doua ori cu cite un film romanesc facut de regizori moldoveni. Recunosc ca la Occident-ul lui Mungiu nu m-am gindit la asta, dar acum, la filmul lui Porumboiu, m-am gindit si m-am temut un pic, mai ales ca filmul lui nu-si plaseaza actiunea in Bucuresti, ca al lui Mungiu, ci undeva in Moldova, in orasul lui natal, cu un umor foarte local.
Este, in fine, „Romania profunda“. De altfel, daca tot m-ai invitat, eu am o mica teorie, nu neaparat in gluma. Toata nenorocirea filmului romanesc vine din faptul ca, dupa razboi, Moldova a fost despicata in doua, Iasiul a devenit oras de granita si acel „curent liric al unei personalitati“, cum spunea Vianu, nu s-a putut revarsa in fibra filmelor de la Buftea, reduse adesea la uscaciunea munteneasca dramatizanta si la descriptivismul epic al prozatorilor ardeleni. Iar cei mai buni cineasti romani din deceniile trecute provin din tinutul rapit: Pintilie de la Tighina, Daneliuc de la Hotin.
Pina una-alta, e bine ca festivalul nostru se numeste Transilvania, iar sediul lui e la Cluj.