OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cornel UNGUREANU
Istoria secreta a literaturii romane
Editura Aula, Colectia „Studii“,
Brasov, 2007, 512 p.

Pe cei interesati, oricit de putin, de fenomenul literar autohton, recenta carte a profesorului Cornel Ungureanu, Istoria secreta a literaturii romane, nu-i poate lasa indiferenti. S-o spunem de la bun inceput: este o lucrare de o importanta majora pentru evolutia unei discipline in evidenta scadere de prestigiu, istoria literara. Cartea de fata nu doar ca incita prin „subiectele“ pe care le propune (de la, sa zicem, „iluzia geopolitica“ a lui Ioan Slavici la moartea suspecta, indelung comentata, a lui Marin Preda), dar initiaza, in acelasi timp, o discutie – cu siguranta necesara, cu siguranta presanta – despre rolul, rostul, importanta istoriei literare la inceput de mileniu, in lumea globalizata. Mai mult decit atit, discutia nu ramine la nivelul pesimist al identificarii si descrierii unei situatii de criza, ea avanseaza – constructiv – catre propunerea unor solutii de reabilitare a disciplinei.
Cartea lui Cornel Ungureanu argumenteaza magistral ca istoria literara, departe de a fi un domeniu „prafuit“, reprezinta in continuare o provocare, implicind creativitate, simt detectivistic, spirit de aventura, si propune ca solutie abandonarea perspectivei strict literaturocentrice in favoarea unei abordari mai complexe care sa includa analiza relatiei dintre literar si politic. Termeni ca „geografie a literaturii“, „geopolitica“, „centru“, „periferie“, „provincie“, „frontiera“ sint definitorii pentru o asemenea abordare.

Istoria secreta a literaturii romane functioneaza ca „prefata“, ca „propedeutica“ pentru un proiect de mare anvergura al autorului, ilustrat de Geografia literara a Romaniei (lucrare din care au aparut pina in prezent doua volume, Muntenia si Banatul) si de Mitteleuropa periferiilor, proiect inrudit cu demersul profesorului clujean Mircea Muthu din Balcanii si balcanismul si cu o preconizata Istorie politica a literaturii romane, lucrare coordonata – in cadrul unui program NEC – de Mircea Anghelescu, Ioana Both, Stefan Borbély si Dan C. Mihailescu.
Volumul lui Cornel Ungureanu vorbeste despre identitati de frontiera si frontiere identitare, despre identitati (nationale, sociale, corporale, estetice etc.) in statu nascendi sau aflate intr-un proces de dizolvare sau de transformare, facind apel la o metodologie ingenioasa si totodata eficienta, structurata prin valorificarea unor sugestii oferite de istoria ideilor, de „noul biografism“, de psihocritica sau de sociologia receptarii. Metodologia se aplica aici unui material istorico-literar impresionant prin intindere, prin cantitatea si calitatea informatiei deopotriva.

Acest demers (ca si cele inrudite pe care le-am amintit), incadrabil in suita abordarilor poststructuraliste, vizeaza sa restituie opera contextului sau, mai exact, a contextelor multiple (de la istoric sau politic la psihologic sau estetic) care au generat-o. Semnificativ, un mai vechi volum al profesorului Cornel Ungureanu, continind diferite studii de caz, se numeste Contextul operei. A reface contexte, a intelege textul in istoricitatea sa, a identifica – la nivelul macrostructurilor literare – conexiuni secrete, a pune in permanenta in relatie detaliul si intregul, opera si fundalul pe care ea se profileaza, acestea sint strategiile criticului si ale istoricului literar in discutie, strategii pe care le putem urmari atit in volumele sale de studii si articole, cit si in amplul sau proiect vizind „geografia literara“. Viziunea clar inchegata, cosmotica asupra literaturii – viziune in care „structurile mari“ si microstructurile isi raspund – si, adecvata acestei viziuni, o serie intreaga de „procedee“ critice si istorico-literare despre care va fi vorba mai departe (intre acestea, tehnica decupajului sau a montajului) il individualizeaza perfect pe Cornel Ungureanu printre criticii si istoricii literari contemporani, plasindu-l totodata, as zice, intr-un soi de avangarda.

In sensul ca, indraznesc sa afirm, destula vreme de acum inainte istoria literara se va face, daca se va mai face, pe linia trasata de proiectul lui Cornel Ungureanu sau, cel putin, pe o linie asemanatoare. Istoria critica... a lui Nicolae Manolescu, a carei aparitie este asteptata de toata lumea, va incheia fara doar si poate o epoca si va pune punct (e o simpla constatare...) unui mod de a scrie istorie literara. Pentru ca, e limpede, o istorie globala a literaturii scrisa de un singur autor nu se va mai putea realiza. Si aceasta nu doar din cauza unei deconcertante cantitati de informatie, greu – daca nu imposibil – de dominat fara riscul „amputarilor“ si al selectiilor subiective in extrem, ci si pentru ca nici epistema, nici etica postmoderne nu mai corespund unui asemenea tip de istorie literara.
- Cu proiectul lui Cornel Ungureanu sintem in plina postmodernitate
Cu manolesciana Istorie critica... ne aflam inca in modernitate, mai precis intr-o zona autoritarista a modernitatii, in care „canonul se face, nu se discuta“, in care ierarhiile de valori, desi inevitabil subiective, sint rigide, par imuabile, in care – in fine – lumea literara este dominata (si timorata in aceeasi masura) de imaginea Criticului judecator – unul singur, Supremul, spiritus rector al epocii sale –, ale carui verdicte inchipuie un soi de Evanghelie. Cu proiectul lui Cornel Ungureanu sintem, dimpotriva, in plina postmodernitate, unde abordarile sint asumat subiective (dar in nici un caz subiectiviste), unde criteriile de selectie nu (mai) sint proclamate ca inatacabile si singurele posibile, unde principiile ordonatoare sint toleranta, relativizarea inteleapta, cooperarea.

Daca modelul istoriei literare manolesciene este monada, modelul presupus de un demers istorico-literar precum acela al lui Cornel Ungureanu este reteaua. Folosesc termenul de retea cu toate implicatiile semantice internautice de rigoare. Autorul acestei carti este un spirit pe cit de scrupulos (in sensul rigorii si al dominarii unei informatii istorico-literare prodigioase), pe atit de mobil, de ingenios, de creativ.
Istoria secreta a literaturii romane este conceputa ca text deschis, pe sistemul site-urilor („paginilor“) de pe internet, cu un meniu de baza si o multime de ramificatii, de sub-meniuri, susceptibile de a accepta modificari, adaugiri, permutari, cu o retea de link-uri („legaturi“) ce trimit catre alte site-uri, catre alte texte – ale autorului sau ale altora. Mai clar, cartea lui Cornel Ungureanu seamana foarte bine cu o enciclopedie multimedia care contine o informatie considerabila, inscriptionata pe un simplu CD... Metafora motorului de cautare Google este explicit folosita de autor intr-o succinta paranteza autoreferentiala, „Google. Un fel de a trece Dincolo“; orice decupaj din istoria literaturii, oricit de anodin (sau aparent anodin), poate fi accesat, cu egala indreptatire, in functie de curiozitatile cititorului sau/si de Weltanschauung-ul unei epoci, „isi are locul (...) intre celelalte oferte: un loc care se poate extinde“.

Istoria secreta a literaturii romane nu este, s-a inteles deja, o istorie literara in sensul traditional al termenului, ci un decupaj personal, plauzibil si foarte incitant, operat la nivelul fiecareia dintre etapele literaturii romane. Cu alte cuvinte, o istorie literara alternativa, care selecteaza fie aspecte mai putin discutate ale operelor scriitorilor canonici, fie autori marginali (Mircea Streinul, Ionathan X. Uranus alias Marcel Avramescu, C. Virgil Gheorghiu, Vasile Lovinescu s.a.), fie teme/tendinte generale sub umbrela carora pot fi grupati mai multi autori – pe orizontala, in sincronie, la nivelul unei generatii literare sau al unui grup literar; pe verticala, in diacronie, la nivelul structurilor, tendintelor, liniilor care se continua de-a lungul timpului. Temele „fierbinti“ ale volumului sint legate de constituirea identitatii nationale romanesti in/prin literatura si de disolutia ori, in orice caz, regindirea acestei identitati la sfirsitul modernitatii, de considerarea literaturii/culturii romane ca o componenta (periferica) a spatiului central-european, de variatele identitati etnice, religioase, estetice ori de alta natura identificabile in perimetrul literaturii noastre. Cornel Ungureanu scrie aici despre „arta paricidului la romani“, analizind, printr-o abordare psihocritica, relatia problematica a citorva scriitori – „fii naturali“ – cu tatal, complexul bastardului convertit in literatura la Mihail Sadoveanu, Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, G. Calinescu, Zaharia Stancu; despre mostenirea culturala a lui Mircea Eliade; despre literatura cu substrat religios, de la V. Voiculescu la Stefan Bastovoi; despre „virstele erotice“ si „virstele pornografice“ ale literaturii si despre multe altele. Se citesc cu delicii capitolele despre moartea suspecta (asasinat politic?!) a lui Mihail Sebastian si a lui Marin Preda ori despre teoriile conspirationiste iscate de boala si moartea lui Eminescu.

Unele capitole, mai succinte, contin intrebari, provocari, invitatii la reflectie, analiza fiind lasata strategic in suspans (de exemplu, o comparatie subtila despre geografia spirituala simbolica a lui Eminescu si geografia precisa a lui Slavici; ori invitatia implicita de a urmari un traseu biografic precum acela al lui Ion Caraion...); altele ofera un adevarat spectacol interpretativ: asa, de pilda, demonstratia ca tezei conform careia Ana Rosculet contine, in nuce, intreaga proza a lui Preda si ca personajul care da numele nuvelei este nici mai mult, nici mai putin decit un alter ego al prozatorului. Savuros este si un capitol ca acela despre transformarea castelelor Casei regale, dupa 1948, in case de creatie pentru tinerii scriitori, capitol din care nu ma pot impiedica sa citez un fragment: „Viata in casele de creatie in anul unu al literaturii noastre «noi» ar trebui sa fie o tema a cartilor despre deceniul al saselea al literaturii romane. Scriitorii nu mai sint legati de casa lor, sint ai caselor de creatie. Castelele in care ei petrec apartinusera Casei regale, aristocratiei, fruntasilor politici de odinioara: tuturor acelora care, numindu-se acum clase exploatatoare, trebuie nimiciti. Tinerii castelelor vor fi – la rindul lor – loctiitori. Trebuie sa scrie aici paginile despre infamia claselor superpuse, despre mirsavia celor care, prin truda exploatatilor, construisera palatele. Aici puteau – era obligatoriu (?) – sa-si exercite datoria de a uri si dreptul de a iubi. Aici trebuiau sa invete sa scrie despre noua metoda, dar si sa petreaca. Sa-si sarbatoreasca triumful“.

Destul de voluminoasa Istorie secreta a literaturii romane (de aproximativ 500 de pagini) este un extraordinar santier sau, se poate spune, o mina de idei, o mina de aur, pe care autorul ne-o pune la dispozitie cu generozitate. Tilcul „istoriei secrete“ gindite de Cornel Ungureanu nu tine, evident, de anecdotica spumoasa (desi nici aceasta dimensiune nu-i lipseste cartii), ci de semnificatiile unui „secret“ mult mai important pe care criticul vrea sa-l impartaseasca cititorilor, si mai cu seama celor tineri: anume ca istoria literara e un teritoriu fascinant. Invitatia pe care o lanseaza Cornel Ungureanu – si nu o data pe parcursul cartii! – este, in acest sens, nu cred ca spun o vorba mare, emotionanta: „Aceasta carte va putea sa aiba volumul doi, trei, patru, raminind intacta chiar asa: fara precizarea ca ar putea fi doar volumul intii dintr-o lunga cercetare viitoare, realizata de altii“; „Nu va pierdeti vremea, timpul dumneavoastra unic, intre succese jurnalistice pasagere. Alegeti Istoria! Doar prin contributia dumneavoastra adevarata istorie a literaturii va putea sa-si adauge volumele si intelesurile necesare“.