OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

S-a stins din viata Mihai Pascu, secretar de redactie al Romaniei literare in ultimele trei decenii, multa vreme sub comanda lui Roger Cimpeanu, apoi singur, dupa ce colegul lui mai virstnic se imbolnavise grav.
I-am cunoscut pe amindoi in anii ’80, cind am fost colaborator frecvent (intr-o vreme – saptaminal) al revistei. Mihai Pascu era un munte de om: inalt, masiv, bucalat, cu un aer de urs pasnic, de bunic blajin (desi cred ca n-avea pe-atunci decit vreo patruzeci de ani). Discret, retras, tacut. Serios, de incredere, fidel, din specia rara a celor pe care te poti baza fara nici o ezitare. Nu-l interesa absolut deloc sa iasa in evidenta. Dimpotriva, parca grija lui principala era sa nu fie bagat in seama.

Cind vorbea, o facea cu propozitii scurte, economicoase, precise, rotunjite ceremonios. Politicos, deferent, parca-si cerea scuze ca indrazneste, dar – in acelasi timp – avea un aer linistit, de om sigur pe ce are de spus. Nu se aventura in afirmatii cu mari pretentii culturale, desi disimula un cititor competent si pasionat (era absolvent de istorie). Comunicind minimal, reusea – totusi – sa-ti transmita ca te urmareste, te intelege, te pretuieste. Sub aparenta de taciturn, de distanta rezervata, se ascundea un suflet mare si generos. Un om bun, dintre aceia in fata carora simti ca ti se rupe inima, fiindca, in lumea noastra prea incrincenata, sint – vai! – victime sigure.

In meseria lui de tehnician al gazetei, era constiincios pina la pedanterie, atent la detalii, perfectionist. Roger Cimpeanu il invatase s-o construiasca atent, pina mult dupa ce redactorii isi terminasera treaba, crezind ca au incheiat si numarul. Cusaturile ascunse le stiau numai ei.
Dupa 1989 l-am vazut pe domnul Pascu mai rar. Asa ne spuneam, respectind eticheta: „domnu’ Pascu“, „domnu’…“. Cind se intimpla sa ne intilnim, comunicam la fel, cu o reciproca simpatie laconica. Pe la mijlocul anilor ’90, a trecut de la machetarea „clasica“, pentru paginarea in zetarie, la organizarea computerizata a revistei. Se ocupa de website, de baza de date, de Fundatia Romaniei literare, de administratie. La un moment dat, l-am regasit brusc slabit, subtiat. Auzisem ca fusese bolnav, insa nu dadusem atentie vestii. Desi ceva il macina serios pe dinauntru, nu se plingea. Ramasese la fel de discret si de devotat muncii lui de plan secund, complet anonime, daca s-ar fi putut.

Pina la urma, boala l-a rapus. Ramine imaginea unuia dintre oamenii de presa care au marcat istoria gazetariei culturale romanesti de dupa 1965. Si amintirea zimbetului blind, de bunic taciturn, sentimental in fond; parca si putintel trist – dar asta era un secret ascuns in sufletul lui mare… (I.B.L.)