Secretul lui Polichinelle şi minunile muncii

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Secretul lui Polichinelle şi minunile muncii

În spaţiul public există trei grupuri – categorii de actori sociali cu rol de generatori de discurs: politicienii, presa şi intelectualii publici. Limbajul public reprezintă forma prin care este discursivizată experienţa unei societăţi, viaţa şi valorile comune ale membrilor cetăţii. Cine deţine monopolul acestui limbaj – dacă nu există un echilibru între purtătorii de discurs – controlează felul în care ne gîndim pe noi ca cetăţeni şi relaţiile noastre sociale.

În România, în ultimul an s-au întîmplat mutaţii adînci în limbajul public şi, prin asta, în structura valorilor la care aderă şi a atitudinilor pe care le adoptă membrii societăţii – şi anume, odată cu decăderea (din cauze teoretic financiare) a presei, transformată, din generator, în vehicul al limbajului emis de politicieni, şi cu incapacitatea intelectualilor de a discursiviza altceva decît propria experienţă, am ajuns să gîndim aşa cum ne dictează guvernanţii. Care, la noi, nu au frecventat niciodată pe deplin aşa-numitul „limbaj managerial“ aseptic specific diplomaţiei şi afacerilor, ci o versiune foarte plastică de argou demagogic (din seria „golani“, „ciocu’ mic“ şi „număraţi-mi ouăle“).

Care este conţinutul semantic concret al expresiei „pensii nesimţite“? Care e genul proxim şi diferenţa specifică a acestor pensii? Exaltînd cu atîta aplicaţiune virtuţile muncii, la ce sistem de interpretare a muncii aderă politicienii noştri – la cel fordist, postfordist, la ideologia muncii voluntare, a celei forţate? De pildă, cînd comentează asupra numărului de ore la clasă al unui profesor, comparîndu-l cu cît i se pare că munceşte el însuşi, preşedintele Băsescu foloseşte două măsuri diferite – calculează munca profesorului drept normă de uzină (în logică industrială, cît stai şi dai la strung), însă îşi consideră funcţia electivă însăşi ca fiind muncă (în logică postindustrială, cu amendamentul că, în raţionamentul de faţă, şi orele de somn ar trebui să-i fie calculate drept lucrate, la fel ca cele în care înoată ori dă interviuri). (Iar chestiunea muncii va deveni din ce în ce mai acută social – Guvernul va modifica şi Codul Muncii, în aşa fel, încît salariaţii să poate fi mai uşor daţi afară, fără să reducă taxele pe angajare.)

Exemplele pot continua la infinit. Ele nu sînt contracarate de discursuri alternative şi au repercusiuni directe în primul rînd, în contextul actual, asupra pieţei muncii, în condiţiile în care relaţiile de muncă sînt pilonul principal al unei societăţi şi doar ele fac diferenţa între lumea contemporană şi negura vremurilor.

În general, intelectualii (teoreticieni sau artişti) care se manifestă în spaţiul public autohton nu au o conştiinţă politică foarte clară, motiv să nu fie foarte dispuşi sau pregătiţi pentru a combate pe terenul unde a fost mutată „lupta“ – rolul statului în crearea bunăstării comune, definiţia însăşi a acestei bunăstări, filozofia muncii etc. Ba chiar se pare că, în acest domeniu, nu ne putem discursiviza nici măcar propria experienţă.

„La muncă, nu la întins mîna!“

La jumătatea lunii iulie, presa prelua o scrisoare de protest a creatorilor români, iniţiată de Dan Mircea Cipariu, care începea astfel: „Impunerea CAS pe drepturile de autor şi scăderea sumei forfetare de la 40% la 20% ne obligă pe noi, semnatarii acestei Scrisori de protest, creatori şi deţinători de drepturi de autor, să protestăm cu fermitate şi să cerem Guvernului României şi Curţii Constituţionale să corijeze o decizie care îi va face pe cei mai mulţi dintre deţinătorii de drepturi de autor să trăiască la limita de jos a subzistenţei. ş…ţ

Guvernul României nu trebuie să pună noi biruri sociale pe creaţie, pentru că astfel îi aduce pe mulţi creatori într-o situaţie de faliment social, economic şi financiar şi îi va determina pe foarte mulţi dintre aceşti creatori să părăsească România“. Textul era semnat, printre alţii, de Harry Tavitian, Sorin Mărculescu, Lucian Dan Teodorovici, Ion Barbu… – şi, cu toate acestea, confunda reţinerea de impozit la sursă (de 10% din venitul brut) cu impozitul pe venit plătit de artişti (de 16% din brut minus cota forfetară). Scrisoarea confirma elementele discursive ale limbajului public impus de clasa politică – imaginea statului asistenţial care se decide brusc să devină spoliator.

Iar afilierea la acest discurs maschează alte realităţi – cîteva versiuni perverse ale secretului lui Polichinelle: 1) nimeni nu are încredere în faptul că aceste contribuţii se vor întoarce vreodată sub forma drepturilor cîştigate – statul ştie că nu ne va da nimic înapoi, şi noi ştim asta, şi statul ştie că noi ştim, şi noi ştim că el ştie că noi ştim şi tot degeaba; 2) Munca artistică şi intelectuală e jalnic remunerată în România – şi nu în primul rînd de către stat. Nici cînd sînt bani nu se plăteşte bine, că se strică piaţa, şi mai bine să faci ceva decît să nu faci nimic.

România nu e o excepţie în aplicarea de contribuţii sociale pe drepturi intelectuale – în Franţa, de pildă, asigurarea de pensie se plăteşte începînd de la o anume cotă-minimă de venit din drepturi de autor, de către autor, în timp ce asigurarea de sănătate, contribuţia socială generală (CSG) şi contribuţia pentru rambursarea datoriei sociale (CRDS) se plătesc indiferent de venit şi se reţin la sursă. Pentru artiştii-autori, administratorul transmiterii acestor contribuţii şi intermediar între autor/editor/distribuitor şi casele de asigurări se numeşte AGESSA (pentru artişti plastistici, graficieni etc. e vorba despre Casa Artiştilor/Maison des Artistes), iar regimul asigurărilor pentru artişti constituie o branşă specifică, deosebită a regimului asigurărilor sociale generale. Odată înscris în AGESSA, autorul îşi poate verifica on-line întregul dosar de asigurări. Nu e cazul să intrăm în detalii şi despre Ghişeul Unic pentru Spectacole (GUSO), despre forma distinctă de asigurare a intermitenţilor de spectacol ş.a., ideea e că, munca intelectuală/artistică avînd un specific al ei, este tratată şi impozitată în conformitate cu modul ei propriu de desfăşurare.

În ţara noastră, în schimb, regim special de asigurări sociale au avocaţii şi atît. Cum se vor echivala în beneficii acele contribuţii plătite de deţinătorii de drepturi de autor nici statul nu ştie precis şi doar speră în secret că, pînă va fi cazul şi de aşa ceva, vreun inspector fiscal isteţ va rezolva misterul (de pildă, a felului în care va beneficia un artist freelancer de şomaj sau cum va deveni un scriitor şomer – cînd această meserie tot nu e încă în nomenclator).

Redactarea unei cărţi de beletristică e plătită cu între 2 lei şi 3,50 lei pagina de 2.000 de semne. Să zicem că pe un roman de 300 de pagini tipărite, redactorul ia 400-550 de lei. Traducerea lui – plătită cu cca. 2,50 euro/ 2.000 de semne – îi aduce traducătorului 450-600 de euro. Un autor român primeşte 10-15% din încasările pe volumele vîndute. Dacă nu scrie cărţi populare/ de popularizare, dar e cunoscut, are un tiraj de maxim 5.000 de exemplare, cu un preţ mediu de, să zicem, 30 lei. O grămadă de bani, 10% înseamnă 15.000 de lei – într-un an sau doi, cît îi ia să vîndă tot tirajul, să ajungă rapoartele de vînzare, eventual să se încaseze banii de la librării şi să se facă şi plăţile. Doar că… 5.000 de exemplare vînd în general autorii plecaţi dintre noi – Steinhardt, Paler… Sau Mircea Cărtărescu. Un autor în viaţă e de succes la tiraje de 2.500, deci 7.500 de lei drepturi de autor, în acelaşi interval de timp, impozabili. Un actor colaborator tînăr primeşte între 150 şi 400 de lei pe reprezentaţie, un venit variabil şi temporar, la fel, impozabil. Etc. – poate că nu toată lumea e cu adevărat interesată de cifre.

Iar problema nu e că aceste fastuoase sume – 80% din ele, după deducerea sumelor forfetare – sînt supuse gamei vaste de contribuţii sociale urmate de impozitarea cu 16%, ci că ele, dintru bun început, sînt foarte mici şi nu reflectă valoarea socială a actului artistic, ci exclusiv o putere de absorbţie în piaţă şi o incapacitate de organizare profesională a categoriilor vizate. În general, în zonele considerate servicii publice/ de interes public, statul acţionează ca reglator (de aceea TVA-ul pe publicaţii e 9%, în loc de 24), însă în profunda lui umanitate, statul nu întreprinde nimic care nu-i aduce un beneficiu imediat dacă nu e avertizat asupra imperativului respectivei întreprinderi (de exemplu, statul a fost avertizat că, dacă un cetăţean are mai multe prenume, unele dintre ele s-ar putea confunda cu numele – aşa că statul a decis că nou-născutul tău nu poate avea două prenume decît cu liniuţă între ele…). Poate că noi, comercianţii de drepturi de autor, ar trebui, în loc de „nu ne lua contribuţii sociale“, să-i spunem statului „ajută-ne să fim plătiţi mai bine, şi atunci ai avea mai mult de cîştigat“.

Însă acest dialog nu poate avea loc, de vreme ce actualul mecanism al limbajului public funcţionează pe principiul comparaţiei delegate şi al competiţiei sociale: cînd se vorbeşte despre artişti, ţi se răspunde „bine, bine, da’ profesorii?!“, cînd vine vorba de profesori, replica e „bine, bine, da’ medicii?!“ şi tot aşa, în cerc vicios. Iar intelectualii publici sînt încă aşteptaţi să pună în cuvinte numitorul comun al experienţei sociale care să nu opună artiştii CFR-iştilor, CFR-iştii profesorilor şi profesorii – medicilor. Să… muncească. Cine se „bagă“?

Recomanda articolul prin: