Secţiune transversală printr-un scriitor şi tată

Autor: Alexandru MATEI | Categoria: | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Nu mai ţin blabla-urile cu nedreptatea care i s-ar fi făcut, pasămite, unui scriitor foarte puţin băgat în seamă în timpul vieţii. Aşa a fost tatăl meu, Matei Gavril (Albastru). Nici speranţa în posteritate nu e decît o vorbă. Există scriitori excepţionali, scriitori mari şi scriitori mediocri, există cei care-şi devansează timpul şi cei care, fără să-şi dea seama, spun ceea ce s-a mai spus deja şi o fac în acelaşi fel. Obiectiv – atît cît poate fi un contemporan –, nu cred că se pune problema unei posterităţi, latente astăzi, a lui Matei Gavril.

Nici textele reverenţioase faţă de părinţi nu-mi plac. Aşadar, încerc pe cît posibil să nu scriu despre „tata“, chiar dacă nici la „scriitorul“ GMA nu mă voi referi din locus amoenus al istoricului literar neutru. Cred că importantă este comunicarea percepţiei pe care o am despre un intelectual român secundar al anilor 1970-2000, formată nu atît din lectura propriilor cărţi, cît din cele cîteva discuţii pe care le-am purtat de-a lungul timpului, în măsura în care reuşesc să spun ceva despre o epocă pe care mulţi dintre noi o cunoaştem, dintr-o poziţie însă specială, pe care o detaliez îndată. Aceste amintiri vor hrăni preambulul pentru unele dintre ultimele însemnări ale lui, lăsate într-o agendă multifuncţională care, în spital, a devenit un obiect lăsat ca limbă de moarte, fulgerătoare, zece zile mai tîrziu. Dacă e ceva ce ridică suprem, înainte de a o coborî definitiv, figura cuiva în ochii celor care-l cunosc, acest lucru este moartea.

Născut în Ardeal în 1943, Matei Gavril nu e nici contemporanul strict al lui Nichita, nici al lui Dinescu. A devenit scriitor în anii aceia ai modei metafizice la noi, între roşul mat al sîngerosului deceniu şase, cu proletcultismul mănos udat din plin de sînge „duşmănos“, şi cel irizat al deceniului nouă, al „vitrinelor“ cărtăresciene şi al caşcavalului lui Alexandru Andrieş, două fantasme rezistente ale anilor neo-stalinismului românesc. Prins de istorie la mijloc, copilul unei familii numeroase dintr-un sătuc adunat în jurul hanului ţinut de o femeie ciungă (de unde numele informal „Cioanca“) de lîngă Cluj, singurul băiat între cinci fete, cu un tată omorît de comunişti în închisoare, devine student la Literele din Cluj şi este coleg de generaţie cu Ioan Alexandru şi Gheorghe Pituţ. Student altminteri mediocru, trebuie să recunosc. Deşi fusese foarte bun la matematică, alege filologia nici acum nu ştiu din ce cauză, dar e probabil că la mijloc se află o anume psihee, melancolică, moştenită de la mama şi hrănită de moartea prematură a tatălui. Literatura pe care o descoperă cu intensitatea revelaţiei este poezia germană romantică. În anii ’60, această poezie a devenit, pentru el, orizontul de nedepăşit al culturii, şi nu fără temei. Ardelean şi ţăran, studentul e un bovaric cultural care visează la disciplina şi profunzimea culturii germane din postura românului autodidact şi comod contemplativ. Presupun că tentaţia boemei l-a împiedicat să asimileze filozofie germană, dar sînt sigur că fascinaţia produsă de Goethe, Novalis, Hölderlin a avut un rol esenţial în ideea de cultură cu care a trăit pînă la sfîrşit. Aşadar, ideea că arta conjură moartea şi dă sens vieţii i-a deschis un raport foarte grav cu viaţa şi cultura, unul religios aproape, cu toate că profesează un ateism funciar. De aici, umorul era exclus, iar ironia, atunci cînd se iţeşte, e tot patetică, neagră, bilioasă. Tinereţea l-a ajutat în scrierea unor poeme solare, naive şi aspre în acelaşi timp, care-mi amintesc, acum, ca atmosferă, de un Coşbuc upgradat, contemporan cu România în curs de dezvoltare.

Dar tot istoria l-a trădat, înainte de festele pe care i le-a jucat viaţa. Anticomunist, el era şi naţionalist, într-o bună logică teoretică: comunismul e internaţionalist, deci merită urît în primul rînd tocmai din această pricină. Evident, capcana epocii Ceauşescu l-a prins şi pe el.

Fără să fi fost vreodată poet de curte – şi asta din acelaşi spleen de adîncime care-l făcuse să se lase absorbit de poezia romantică germană atît de mult încît să-i absolutizeze discursul –, Matei Gavril a intrat în redacţia unei reviste destul de marcate ideologic pe vremuri, Luceafărul. Plecat în Germania în anii ’70 şi întors la începutul anilor ’80, într-un moment pe care avea să-l regrete toată viaţa, a intrat într-o perioadă de vrie în plan personal, după care a continuat o carieră literară şi publică de o indecizie extremă. N-a renunţat la Bucureşti, deşi avea mereu de gînd să se retragă la Cluj. A intrat în PNŢ în 1990 şi a semnat în Dreptatea, pentru a migra apoi înspre PNL, Editura Viitorul românesc ajungînd apoi în preajma unor veleitari cu care n-avea în comun decît un spaţiu de exil, dar nu şi cameleonismul. Evoluţia e totuşi mai puţin paradoxală decît pare. Orizontul poeziei romantice a rămas, spuneam, de nedepăşit. Din structuralism, hermeneutică, avangardism (ce putea fi mai internaţionalist ca avangarda?), textualism, prozaism, biografism şi cotidienism, toate tendinţele literare din ultimele decenii, în scrierile lui Matei Gavril a rămas o singură urmă, un volum de poezie concretă (Un spaţiu mai curat, 1991), din care lipseşte însă amprenta originalităţii şi în locul căruia poate ar fi fost mai nimerit un text teoretic. Astfel încît, după 1990, accesul la scena literară – dominată de acum de generaţia ’80, de cea militant anticomunistă şi de retorica visceralităţii, a corpului şi a senzaţiei ilustrate de poezia feminină de plan secund, înainte de Revoluţie – i-a devenit inaccesibil. Drept pentru care, treptat, a intrat în sfera de influenţă a celor debarcaţi din motive mai degrabă de conduită morală precară, dar mult mai ambiţioşi şi întreprinzători, cu un spirit activist neobosit.

De la un romancier onorabil ca Viorel Ştirbu, care i-a dat o mînă de ajutor la nevoie, la Editura Viitorul românesc, la Dan Claudiu Tănăsescu, de la Cosmos TV, drumul e lung. Lung, dar direct. Pentru că melancolia vindicativă a lui Matei Gavril avea nevoie de o tribună, oricare ar fi fost preţul care trebuia plătit. Ceea ce trebuie iertat la el – restul se poate explica pur şi simplu – este însă doza de inconştienţă care l-a făcut să apeleze la ecranul murdar oferit de diverse persoane, în mod fraudulos influente în spaţiul public, pentru profesarea unui naţionalism altminteri mult mai naiv şi bine intenţionat decît lasă să se vadă aceste afilieri nefericite. Adevărul e că, plasat cultural, la sfîrşitul vieţii, în acelaşi loc în care ajunsese în anii ’70, era greu să găsească un discurs credibil în opoziţie cu cele două dominante – respectiv moralismul anticomunist şi stîngismul optzecist, repede clasicizat şi care a pactizat cu primul. Iar acest defect de plasament are, probabil, o explicaţie încă o dată autobiografică: Matei Gavril a refuzat să mai asimileze cultură după anii ’70, în măsura în care, probabil, şi-a refuzat propria viaţă de bucureştean adoptat, singur de la începutul anilor ’80, iar maturizarea lui intelectuală nu s-a mai produs. Poate nu întîmplător, iarăşi zic, Alex. Cistelecan e un stîngist notoriu, ca fiu al unui critic literar ardelean, catolic şi cunoscător de cultură italiană, la fel cum eu însumi raliez la stînga intelectuală, ca fiu de scriitori ardeleni; şi poate nu întîmplător, astăzi, centrul academic al filozofiei franceze de stînga este tocmai Clujul în care, odinioară, Lucreţiu Pătrăşcanu ţinuse un notoriu şi fatal pentru el discurs naţionalist.

Dar eu sînt aici pentru a prezenta. Dincolo de traseul literar, fiecare om are unul personal, care este singurul de-a dreptul autentic. Atunci cînd el lasă urme, este de datoria noastră, uneori, să le arătăm lumii. Datoria mea este aici dublă: în calitate de fiu, dar şi, poate nu în ultimul rînd, de intelectual român care ştie, astăzi, că literatura are, indiferent de actualitatea ei estetică, o valoare de cunoaştere care concurează, oricît de mică ar fi, la autocunoaşterea noastră socială şi intelectuală. Există în textele acestea mult resentiment şi resemnare, obsesia morţii întărite de conştiinţa fragilităţii biologice (diabetul din ultimii ani), sinceritate şi sentimentul datoriei de memorie, o detaşare violentă, ironic-sceptică (de departe cea mai mare calitate a scriiturii lui), naivitate şi resemnare.

17 iunie 2008

Fragmente din ultima agendă

Matei Gavril Albastru

Bătrîneţea

A venit bătrîneţea la mine cu daruri

Mi-a adus un cuţit

Şi două aparate de măsurat

Tensiunea şi glicemia.

Bine, i-am mulţumit.

Funcţiunile organismului meu

Lasă mult de dorit.

Mă aşteaptă zile din ce în ce mai grele

Iar marile cîştiguri s-au risipit

Cu come şi infarcturi

La ce bun instrumentele tale?

Mai bine lăsai moartea să mă fi întîlnit

Aparatele sînt doar îngeri

Mesageri ai morţii.

Ea se prefigurează în cuţit.

Prinţesa mea cu haine negre

Doar aparent mă mai doreşti

Căci gesturile ţi-s integre

Şi-n loc de degete ai cleşti

Simţirile-ţi nevertebrate

Nu te mai poartă-nspre alcov

Să te cuprind pe după spate

Şi să-ţi desfac fularul mov

Vulcanii inimilor noastre

S-au potolit şi s-au zbîrcit

Pielea întinsă de pe coaste

Iar sînii tăi s-au veştejit.

Nici instrumentul meu etern

Ce sufletul ţi-l transgresa

Văzîndu-ţi oful de sub stern

Nu pare-a te interesa

Prinţesa mea cu haine negre

Şi cu gîndirile integre

Pe care o am mult avut

Şi-acum mă are ea drept scut

La bătrîneţe, haine grele

Nu mai poţi scăpa de ele.

02.01.08

Jurnalul galben

Ieri s-a aruncat unul de pe blocul-turn, bărbat în toată puterea vîrstei şi în deplinătatea facultăţilor mintale. După ce s-a urcat liniştit pe balustrada acoperişului a plonjat în gol ca-ntr-un bazin plin cu apă. Cînd a ajuns pe la etajul patru, a ţipat doar o dată îngrozitor, cam ca Iisus pe cruce. Apoi s-a sfărîmat de caldarîm într-o baltă de sînge. Pîinea lui Dumnezeu. La mare, cînd era să mă înec şi-ncepuse curentul să mă ducă în larg, doar o singură clipă m-a despărţit de pierderea cunoştinţei. E vreo deosebire între suflet şi cunoştinţă? Acum, cînd scriu, vecinul de deasupra îşi regulează nevasta, se-aud scîrţăiturile patului. Deja s-au liniştit. Rîsetele de-afară, ca nişte provocări, sfidări ale lumii exterioare, manifestări postume într-o lume care nu mai contează nici cît negru sub unghie. Chiar şi faptul de a nota aici este o aberaţie. Dar cum să se contopească materia cu liantul spiritual? Şi cum se desparte viaţa cea vie de viaţa cea moartă?

Nu mai este nimic de făcut. Nici Buftea nu mai e o soluţie şi nici satul natal. A apărut pe cer un nor de vulturi care-mi schingiuie creierii şi ficaţii şi ochii şi inima, rinichii, măduva spinării. Nimic nu este mai specific omului decît păcatul. Viaţa este un munte de greşeli dintre care cea mai mare e naşterea. Am să mă rog de sufletul pisicii care s-a zbătut deasupra căzii-n baie, stropind cu sîngele spînzurătorii pereţii albi, copiilor şi soaţelor, părinţilor şi nurorilor mele; domniilor mele, iertaţi-mi imprudenţa de a vă fi cunoscut Eu sînt balanţa dezechilibrată care se oţărăşte şi se îndoaie; expresia cea mai perfectă a sentimentului penibil al existenţei, să beau otravă, tranchilizante, să-mi pun ştreangul de gît sau să m-arunc în gol. Ce păcat că-n armată am lipsit la lecţia despre pistolet.

Tata a adunat bicaşei, bolovani de rîu, din văile secate de ape, pînă s-au strîns cît pentru fundaţia unei biserici pe care au şi construit-o pînă la urmă. Cînd l-au arestat oamenii stăpînirii, pentru că ar fi cîrtit împotriva regimului politic, şi l-au băgat pentru ani grei la temniţa din Gherla, unde l-au chinuit ca pe Hristos pînă în pragul morţii, eliberîndu-l doar ca să-l înmormînteze familia. Eu i-am făcut o cruce din marmură cu următoarea inscripţie săpată-n relief: Matei Ioan (1906-1962), care va dăinui atîta cît durează piatra în cimitirul de pe dealul satului, numit pusta. După treizeci de ani, i-am dus-o şi pe mama mea la umbra aceleiaşi marmuri, şi iată că au mai trecut zece ani, astăzi, în ziua solstiţiului de vară a anului 2002, iar de la moartea lui, deci, patruzeci de ani, din ziua de Rusalii a anului 1962, ziua înmormîntării, cînd eu, bolnav acuma, ca mama, de diabet, şi revoltat ca tata împotriva orînduielii lumii, aştept să mor în căsuţa mea cumpărată la Buftea, după ce am ratat premiul Uniunii pe anul trecut, pentru care fusesem nominalizat, dar visînd să mă pună la umbra aceleiaşi marmuri, de cealaltă parte a mamei decît tata, ea, care ne va ţine îmbrăţişaţi ca pe doi sugari la sînii ei cei albi cîndva şi-acum putreziţi de-a lungul veşniciei, pe tata şi pe mine, la fel de morţi.

Pentru Vasile Petre Fati

Cînd te-am căutat la Constanţa în vara anului 1963, aveai 19, cît fiică-mea acum, eu aveam 20, cît cred că are fiică-ta, Bogdana, astăzi. Oricum, era-ntre noi o diferenţă de doar un an, acum ea a crescut la şapte şi se tot măreşte, ca decalajul dintre ţările industrializate şi cele subdezvoltate; atunci, erai un poet publicat de revista Steaua, pe mine nu mă tipărea nici Tribuna prea des şi te invidiam şi pentru statura ta mică, nu doar pentru marele tău talent. Ca şi astăzi, pentru vîrsta ta tînără şi constantă de 52 de ani. Eu mă apropii vertiginos de 60 şi n-am luat nici un premiu de la vîrsta de 12 ani, de prin clasa a şasea. Doar o singură nominalizare cu o carte care nu e a mea, ci o traducere. Te invidiez, puştiule genial, şi acum că-ntinereşti mereu faţă de mine, pe care nici Dumnezeu nu mă iartă, nici dracul nu mă ia – că ai ştiut să te bifezi la timp, să-ţi baţi vîrsta în cuie şi să-i predai fiicei tale ştafeta. Eu tot îmbătrînesc, ca o locomotivă cu aburi pe o linie moartă, bolnav de diabet şi orb pe jumătate, aşteptînd gaborii să mă dezmembreze şi să mă vîndă, în cel mai bun caz, bucată cu bucată, dacă nu chiar la kilogram.

31 mai 2002

Neptun,

28 iulie 2002,

ora 20.24

După cină, singur în cameră. La RTL, reclamă.

Am urmărit asfinţitul de soare de pe stînci, un asfinţit larg, prelung, chinuit. Vremea a fost schimbătoare. Dimineaţa, cerul a fost acoperit. Ieri plouase. Nu se ştia dacă azi va fi soare. A apărut timid, mai mult cernut prin ceaţă decît ieşind şi strălucind de după nori. Înainte de masă am fost dincolo de Aurora, complexul de hoteluri de la Neptun. Am vrut să ocolesc pe deasupra partea de plajă unde s-a stabilit postul de televiziune Antena 1. O emisiune tîmpită, efectuată de un tip idiot, într-un loc implantat ca un căcat în drumul de pe plajă, obturîndu-l. Fînul cosit, uscat de vreo săptămînă, nu a fost adunat. Deşi în plin sezon, litoralul este atît de mizerabil încît parcă am fi la sfîrşitul sezonului. După-amiază, ca de obicei, am ieşit din hotel desculţ, doar în slip, şi, după ce am făcut o baie, am stat pe stînci, facînd aerosoli. Cred că aşa se spune: respiri aer cu praf de apă.

În timpul prînzului, cerul s-a limpezit, dar după ora 17, s-a înceţoşat din nou. Înainte de cină, deci după ora 18, au apărut şi nori, dar nu compacţi, ci doar aşa, ca nişte îngroşări ale ceţii sau sitei de nori mai subţiri care acoperă cerul. De obicei, închei ziua în faţa unei „găuri a soarelui”, un loc al orizontului care-i permite să apună mai tîrziu. De data asta, apusul mi s-a părut exasperant. De regulă, pe o astfel de vreme, neclară, soarele, înainte s-apună, adună-n jur nişte nori, nişte cheaguri moi, groase de ceaţă. Acum nu a mai (vrut) pînă tîrziu, pînă a căzut aproape pe linia orizontului, trimiţîndu-şi mereu cîte o geană de rază înspre mine, chiar şi atunci cînd conturul nu i se distingea. Era numai o pată de culoare gălbuie pe fundalul vineţiu al norilor sau invers: cîteva pete vineţii pe fundalul de galben luminos. Şi am făcut deodată analogia dintre viaţă şi zi. Aşa evoluează şi îşi sfîrşeşte viaţa omul, precum o zi. Acele gene aproape imperceptibile de raze sînt semnul vieţii soarelui şi a luminii. Omul nu e numai lumină, dar fără lumină viaţa omului nu ar fi apărut şi omul n-ar putea exista, în ciuda descoperirii unor fiinţe vegetale care trăiesc fără fotosinteză. Da, omul nu moare cîtă vreme mai pîlpîie în el o geană de lumină. De aceea, nici coada şarpelui nu moare înainte de asfinţitul soarelui, şi în basmele româneşti, eroii negativi nu mor nici ei înainte de asfinţit. Mi-am amintit de cerbul cu stea în frunte şi cu pielea bătută-n nestemate din povestea Harap-alb a lui Creangă – care, desigur, simbolizează soarele, universul stelar, care se ruga de erou să i se arate, căci el avea privirea ucigătoare, ca să-l omoare doar cu simpla-i privire. Soarele poate fi şi nociv, ucigător. El poate provoca şi cancer.

Să fie moartea la fel de nerăbdătoare cum am devenit şi eu în faţa acestui apus de soare care părea că nu va mai avea loc niciodată – se apropie ora cinei (de aceea mă grăbeam?) –, să vină moartea omului aşa, ca asfinţitul soarelui şi e, într-adevăr, vreo analogie între sfîrşitul vieţii omului şi sfîrşitul unei zile? Ori e numai o speculaţie strict literară?

Nici eu nu o iert pe Angela

Şi nici Salvina nu mă iartă pe mine

Între noi au fost Torok şi Lulu

Sergiu şi-atîţia alţii

Marilena, Florica şi iarăşi Sergiu

Cînd au venit copiii Alexandru

Care voia să ne împace şi Maria-Irina

Care voia să plece la vîrsta de 2 ani în lume

Acum Alexandru s-a însurat

După ce mă urîse o vreme

Iar Maria-Irina, după ce m-a iubit,

Se pare că la instigarea mamei

Mă urăşte la fel de temeinic precum Alexandru

Eu cresc copiii altora şi fac case străine

Care nu vor avea nici o valoare

Scriu cărţi pentru copiii altora

Şi tipăresc ediţiile clasicilor români

În timp ce scriitorii din diaspora

Trăiesc ca-n sînul lui Avram în România

Şi chiar scriitorii şi mai ales scriitoarele

Pe care le-am ajutat personal să intre în Uniune

Se lăfăie cu noii lor amanţi

În camerele somptuoase şi ieftine ale casei scriitorilor de la Neptun.

Cernobîl

Era într-o zi de la începutul primăverii. Oamenii făceau plajă pe pajiştea înverzită a muntelui Piatra Craiului, unde am plecat în weekend cu prietena mea avocata, cu drob de miel de acasă şi cu vin bun, primit în dar de la clienţii ei. Ne-am dus să facem dragoste în vîrf de munte, goi în pustietatea aceea. Trupul ei blond, de suedeză spălăcită, iradia căldură şi luminozitate, parcă era o fiinţă fosforescentă. I se vedeau viscerele albastre şi fătul de trei zile încuibărit în uter. Trupul meu producea spermă-n valuri, care se revărsa în ea necontenit. Eram ca două stele căzute pe pămînt, mai vii ca viermii care vieţuiesc fără fotosinteză în peştera de la Mangalia, în lumina exagerată a accidentului nuclear de la Cernobîl, despre care-am aflat doar la întoarcerea în Bucureşti. Nu doar c-a avortat, dar i-au crescut noduli la sînii ofiliţi, pe care a trebuit să şi-i extirpeze. Nu ştiu de mai trăieşte, eu m-am îmbolnăvit şi orbesc.

Vizită

Fosta mea soacră a venit împreună cu prima soţie, mi-au adus trei iaurturi activia şi o creangă de trandafir înflorit, sub pretextul că se operează de cataractă la 86 ani. Şi s-ar putea să moară. Mi-au inspectat garsoniera, evaluînd-o la 7-8 mii de dolari, în ipoteza că voi muri eu primul, dacă nu ţin diabetul sub control. Şi eu care voiam să o sun pentru că visasem că, în urmă cu trei nopţi, îi crescuse un alt cap în locul celui vechi, pe care îl fiersesem pentru piftie, se desprindeau hălcile ei de carne şi creierii şi urechile tremurînde: „nu vrei să ţi-l desfaci tu de pe oase? Mie mi-e greaţă şi nu am voie să mănînc gras. Ai putea să ţi-l pui la congelator, să te conservi pentru o perioadă, poate că între timp îţi creşte şi al treilea cap. La nunta băiatului nostru, am să donez tot depozitul meu bancar de 1.000 de dolari şi voi începe să trăiesc în propria posteritate“. Reprezentarea propriei înmormîntări – cel mai scabros, îngrozitor spectacol –, cu popi şi lumînări, cu prietenii care se consolează şi cu duşmanii care se bucură ca de un succes personal, rudele care aşteaptă moştenirile, oricum nemulţumite că n-ai agonisit mai mult şi că n-ai fost mai important, cu puradeii ţiganilor aşteptînd pomeni, şi dricul, ca o maşină a salubrităţii, încărcat cu gunoaiele trupului şi cadavrele florilor din coroane, mirosul de tămîie, care să-l taie pe cel de putreziciune şi de puroi. De ce-ai lăsat, Doamne, atîtea icoane? Şi ce-ai vrut de la noi? Lumea asta atît de urîtă, o, Doamne, n-ar fi trebuit să ne-o dai ca s-o iei înapoi, lumea asta, o, Doamne.

Să te consolezi tu cu noi?

2002

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

GMAGabriel Sbarcea - Joi, 24 Iulie 2008, 12:16

Bun atat articolul scris la rece de catre fiu, Alexandru, interesante ineditele din GMA.

Sectiune transversala, joi 24 iulie ora 20,34un cititor - Joi, 24 Iulie 2008, 22:36

Numele ALBASTRU m-a socat cand l\'am citit prima data si m\'am gandit ca el singur acorda drept de cetate in literatura celui care il poarta. Fiul este un bun analist exeget. Sper ca textul online va avea o viata la fel de lunga ca si unul tiparit. Sau trebuie, totusi, sa folosim ambele modalitatati pentru a-l face cunoscut ?