OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea ELIADE
Istoria credintelor si ideilor religioase. Volumul 4: De la epoca marilor descoperiri geografice pana in prezent
Volum coordonat de Ioan Petru Culianu. Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Polirom, Iasi, 2007, 495 p.

La aparitia primului volum al Istoriei credintelor si ideilor religioase, in 1978, Constantin Noica nota in Jurnalul de idei faptul ca Eliade a reusit sa-si aroge functia universala, „nemaifiind cetateanul unei lumi, ci al planetei“, prin preocuparile lui vaste. El a devenit „mijlocitor intre noi si noi insine, intre Est si Vest, intre Occident si lumea a treia, literatura si mit, modern si primitiv, civilizatie si spirit“1. Aceasta apreciere nu exclude insa dezamagirea paltiniseanului care se astepta ca Eliade sa scrie o filozofie a religiilor, nu „un manual“2. Gabriel Liiceanu surprinde in Jurnalul de la Paltinis mirarea filozofului in fata atitudinii eliadiene de „a se indura de orice practica fachirica“ pe care o ridica la rang de valoare religioasa universala. Noica nu era intru totul satisfacut de aceasta viziune care cauta sacrul peste tot, dar risca sa vada in orice maruntis o hierofanie si da ca exemplu parafraza ultimului capitol din volumul I al Istoriei credintelor…, intitulat „Autobuzul care merge la Eleusis“3.

Eliade a avut intotdeauna ambitia de a deveni un homo universalis in versiune moderna, volumele proiectate ale Istoriei credintelor… fiind un raspuns la tendinta secolului de supraspecializare in domenii stiintifice strimte. Totusi, in prefata celui de-al treilea volum (aparut in 1983), el constata dificultatea proiectului care se voia a se intinde pe cel mult o mie de pagini. Asa ajunge la concluzia ca analiza religiilor americane, africane, australiene, precum si a crestinismului supus secularizarii secolului al XX-lea trebuie transferate intr-un al patrulea volum, intitulat provizoriu De la découverte du „bon sauvage“ aux théologies athéistes contemporaines. Eliade nu isi duce la capat planurile din pricina bolii din ultimii ani si a mortii survenite in 1986.
- Antologie de lucrari stiintifice
De fapt, asa cum noteaza I.P. Culianu in prefata, profesorul nici nu a lasat prea multe pagini din acest volum final, iar colaboratorii sai nu au mai lucrat la megaproiectul lansat de el. Asa se face ca, volumul final, aparut in Germania in 1991 sub coordonarea lui Culianu, este doar o antologie de lucrari stiintifice ale mai multor specialisti in religiile indicate de Eliade a fi analizate. Bineinteles, aceasta face ca volumul sa fie mai putin coerent, iar analizele sa nu urmeze acelasi demers.

Istoria credintelor…, volumul al IV-lea, prezinta o serie de carente care il fac greu de asimilat cu celelalte trei. in versiunea romaneasca, cititorul este inselat de coperta care il prezinta pe Mircea Eliade drept autor (probabil, pentru a sugera continuitatea ideatica a lucrarii cu opera profesorului), pentru ca mai jos, cu litere marunte, sa fie amintit numele lui Culianu, coordonatorul volumului. in ceea ce priveste continutul, acesta are si el de suferit. Desi continua numaratoarea paragrafelor din volumul al III-lea, unele capitole sint mai degraba articole de arheologie religioasa („Orase si simboluri. Vechile Religii din America Latina“, precum si „Diversitate si totalitate. Religiile din Indonezia“), iar altele prezinta doar fragmentar realitatea religioasa dintr-o anumita regiune, astfel ca religiilor africane sau amerindiene le sint alocate insuficiente pagini, in care fenomenologiei religioase ii este preferata o antropologie destul de simpla in detalii. Daoismul este si el prezentat destul de precar, autorul (Henri Maspero) parind ca nu ia in serios, ba dimpotriva, criticind dur o „religie a salvarii care pretinde ca isi conduce credinciosii la viata vesnica“. in schimb, Waldemar Stohr, in descrierea religiilor australiene si ale Oceaniei, se apropie de forma si stilul lui Eliade.

Budismul dupa al Doilea Razboi Mondial
Marele merit al acestui volum ce incheie o dorita istorie religioasa a lumii este insa analiza situatiei contemporane a budismului (analizat de Heinrich Dumoulin) si crestinismului (Richard Schaeffler). Secularismul si mai cu seama cultura veacului al XX-lea au pus in mare dificultate doua credinte cu inceputuri si evolutii relativ similare. Problemele lumii contemporane par a nu mai putea fi rezolvate de aceste religii in care dinamismul e frinat din ce in ce mai tare de dogme si ritualuri acum mai bine de un mileniu. Raspunsul religios in fata civilizatiei moderne se afiseaza cu intirziere si timiditate, cu toate ca azi a fi discret echivaleaza cu a disparea din istorie.

in lumea budista japoneza patrunderea secularismului occidental a dus la transformari profunde ale unei societati pina nu de mult ultraconservatoare. Budismul se afla in pragul disparitiei dupa Hiroshima cind, ca si celelalte religii din Japonia, s-a gasit in imposibilitatea de a aduce speranta unui popor lasat deodata fara perspectiva. Miile de morti din cel de-al Doilea Razboi Mondial nu-si gasesc justificarea, iar lipsa unui raspuns religios adecvat arunca societatea nipona intr-o transfigurare cu tenta apocaliptica. Templele se golesc, iar primenirea clerului cu personal tinar se lasa asteptata. Totusi influenta occidentala aduce si ceva pozitiv, anume desteptarea spiritului critic, care pune budismul in ofensiva. Daca o parte dintre intelectualii japonezi tind catre budismul traditional, profund pacifist si apolitic, o alta, reformista, aduce o noutate absoluta: religia intra in politica pe care incearca sa o domine, iar modernele mijloace media sint puse la munca fara nici o sfiala in folosul acesteia.

Partidul nipon care promoveaza Taina Sutrei Lotusului
Cea mai activa miscare postbelica, Sokka-Gakkai (Societatea pentru crearea valorii), condusa de Toda Josei, un fost invatator de tara, salveaza pe drept cuvint ceea ce mai ramasese din budismul japonez printr-o actiune propagandistica de proportii (Shakubuku). Urmasul la conducerea miscarii, Ikeda, infiinteaza in 1955 un partid politic, „al curateniei“ (Komeito), care isi propune promovarea Tainelor Sutrei Lotusului, propagarea socialismului umanist si politica bazata pe religie. Partidul are un succes nesperat si, desi sufera in anii ’70 o criza, cind este oficial separat de miscarea religioasa, se mentine in parlamentul nipon, aflindu-se azi in coalitia de guvernare.
Budismul nu scapa din vedere latura ecumenica. Ceea ce uneste azi multitudinea de grupari si viziuni budiste din intreaga lume este in special pacifismul, iar mai nou problema mediului. Dupa Conciliul II Vatican incep sa se intensifice si dialogurile dintre budisti si crestini, una dintre intilnirile cele mai cunoscute fiind ziua de rugaciune a tuturor religiilor pentru pace, organizata de Papa Ioan Paul al II-lea pe 27 octombrie 1986, la Assisi.

Criza si speranta
Richard Schaeffer surprinde procesul de secularizare a crestinismului care nu este nimic altceva decit „camuflarea sacrului in profan“, dupa o formula eliadiana consacrata, iar aceasta camuflare ajunge la desavirsire in opera lui Marx, Freud si Nietzsche. Credinta privita in lumea protestanta ca experienta personala a dat lovitura de gratie religiei care la Feuerbach nu mai este altceva decit triumful speciei asupra individului, iar la Marx, opiumul poporului, simulind perspectiva unei lumi mai bune. De aici si pina la a inlocui religia cu politica nu mai e decit un singur pas, reprezentat de epoca razboaielor mondiale. Optimismul cultural european antebelic este in colaps, iar raspunsul incercat de catolicism sau protestantism la ororile razboiului nu este pe masura asteptarilor unei lumi golite de spirit. Societatea are nevoie de o ideologie noua si potrivita cu gindirea epocii, iar aceasta vine prin intermedul national-socialismului german si al marxism-leninismului, care propun doua cai de depasire a religiei.

Aflate la extreme opuse, amindoua miscarile se impotmolesc in imposibilitatea de a pune in practica programul de depasire a religiei, sfirsind prin a deveni sisteme ale terorii si a fi puse la index de lumea moderna.
Astazi exista tendinta de imitare a unor modele religioase extraeuropene care vor sa aduca o innoire spirituala, dar de fapt acestea sint false incercari inovatoare, care nu exclud raportarea adeptilor la modernitatea occidentala. Solutia iesirii din criza, crede Schaeffer, este depasirea pozitiva a dialecticii sacru-profan prin valorizarea sperantei. Asa cum afirma si Eliade in Mitul eternei reintoarceri, speranta e singura cale prin care omul modern se poate salva din fata terorii istoriei, iar prin ea slujirea religioasa si cea seculara nu mai sint inutile omului.

incheind intr-o viziune optimista, Schaeffer afirma, intru totul justificat, ca religia si cultura occidentala au sansa de a evidentia, printr-un dialog sincer cu alte culturi si religii extraeuropene, precum si cu societatea secularizata, faptul ca ele pot fi intelese ca mijloace de creativitate, daruitoare de sensuri omului. in pofida ofensivei agresive a tehnicii, acesta nu poate sa-si anuleze latura spirituala.
_______________

1. Constantin Noica, Jurnal de idei V, pp. 97 si 320.
2. scrisoare din 17 iulie 1978, publicata in volumul: M. Eliade, Europa, Asia, America... Corespondenta, editie ingrijita de Mircea Handoca, volumul II, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004, p. 404.
3. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis, editia a III-a, Humanitas, Bucuresti, 1996, pp. 59 si 124.