OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De Vasile Paraschiv m-a legat o lungă şi, pe alocuri, dureroasă prietenie. Dureroasă, pentru că am suferit alături de el umilinţele la care a fost supus pînă la capătul vieţii. Ne-am sunat deseori la telefon, am avut numeroase întîlniri.

Tismăneanu şi torţionarii lui Vasile Paraschiv

Ca preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, l-am sprijinit în publicarea a două cărţi, una despre acţiunile lui pentru înfiinţarea primului sindicat liber din România şi cea de-a doua conţinînd memoriile sale. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre amărăciunea sa, care, fără îndoială, i-a dictat neaşteptatul gest de a returna medalia „Steaua României“, înalta distincţie cu care fusese decorat de preşedintele Băsescu. Acest om a murit înfrînt a doua oară de foştii activişti, securişti şi informatori, cei împotriva cărora şi-a dedicat lupta de o viaţă. Am citit cu o oarecare stupefacţie afirmaţiile lui Vladimir Tismăneanu, care susţine în revista 22 că acţiunea intempestivă a lui Vasile Paraschiv de a returna omagiul prezidenţial, într-un gest fără precedent, a fost pricinuit de deziluzia că „recomandările“ Raportului prezidenţial de condamnare a comunismului întîrziau să fie puse în practică. Nu acesta este motivul!

Gestul său a avut o mai mare greutate cu cît Vasile Paraschiv, alături de Doina Cornea, este fără îndoială cea mai vizibilă şi curajoasă figură a opoziţiei faţă de regimul comunist din anii ’80. Acum, iată-l făcînd opoziţie faţă de regimul Băsescu... Pentru a restabili adevărul, în memoria mai vîrstnicului meu prieten, a cărui moarte o deplîng, ca şi pentru faptul de a nu mă fi aflat lîngă el şi familia sa la înmormîntare (vestea am aflat-o chiar în momentul în care mă aflam în Cimitirul Săracilor de la Sighet, la comemorarea morţii lui Iuliu Maniu), aş vrea să spun, din capul locului, că Vasile Paraschiv a fost condamnat practic la moarte de către justiţia română a regimului Băsescu, cea care i-a absolvit pe torţionarii comunişti, justiţie care l-a aruncat pe Vasile Paraschiv, la capătul unei vieţi de luptă pentru valorile democraţiei, în braţele unui sfîrşit în singurătate, umilinţă şi sărăcie.

Plîngerea penală

Cum spuneam, am avut nenumărate întîlniri cu Vasile Paraschiv, care ne-a pus la dispoziţie documente şi mărturii privind persecutarea sa de către Partid şi Securitate. La capătul acestor întîlniri şi după anevoioase investigaţii, am înaintat în vara anului 2008, mai precis pe 8 iulie, o plîngere penală „Către Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“, cu privire la faptele săvîrşite de către mai multe persoane, foşti activişti, securişti, informatori, medici psihiatri şi alţii, „fapte în legătură cu care există probe şi indicii temeinice că au constat în cercetarea abuzivă a luptătorului anticomunist Vasile Paraschiv, în răpirea şi torturarea repetată a acestuia, în utilizarea psihiatriei pentru reprimarea sa, în supunerea lui la tratamente crude, inumane şi degradante.“ Plîngerea era însoţită de un vast material probator. Rezum doar cîteva acţiuni foarte grave pe care le-am ilustrat, lăsînd la o parte internările repetate şi abuzive în spitale psihiatrice, în urma protestelor sale deschise faţă de regim.

Faptele

Văzînd că au dat greş cu diversele intimidări, pe 28 mai 1979, a avut loc prima răpire a lui Vasile Paraschiv de către ofiţeri de Securitate. În momentul în care ieşea pe poarta fabricii, a fost urcat cu forţa într-o maşină, dus în pădurea Păuleşti de lîngă Ploieşti, unde a fost torturat şi bătut cu bestialitate de către patru ofiţeri de Securitate. A reuşit cu greu să ajungă la Spitalul judeţean din Ploieşti, unde a fost izolat într-o rezervă, rudelor nefiindu-le permis accesul acolo. După cinci zile de izolare în spital, a fost externat la cerere şi, după alte zece zile de refacere acasă, s-a dus din nou la serviciu.

În alte trei rînduri, pe 19, 27 martie şi 1 aprilie 1979, a fost atacat şi bătut pe stradă. Vasile Paraschiv continua să reziste diverselor forme de intimidare venite din partea Securităţii şi să nu se oprească din protestul faţă de autorităţi. Ca urmare, a fost pus la punct un plan, prin care erau vizate neutralizarea şi reducerea sa la tăcere. Mai întîi a fost pusă la cale o percheziţie domiciliară nelegală, la 7 mai 1987, în ideea descoperirii unor „dovezi compromiţătoare“. După o săptămînă în care au fost analizate în amănunt documentele confiscate, Vasile Paraschiv a fost răpit pentru a doua oară, la data de 14 mai 1987, la ora 6.30, de către patru tineri ofiţeri de Securitate, şi de un miliţian în uniformă. A fost adormit cu o substanţă narcotică, încătuşat şi transportat într-o casă conspirativă, unde a fost ţinut legat, interogat şi torturat de către cei patru ofiţeri de Securitate timp de patru zile (ulterior, a reuşit să afle că respectivul loc era o cabană din vîrf de munte, dincolo de barajul Paltinul, de lîngă Cîmpina). A fost torturat vreme de patru zile, ameninţat deseori că va fi înecat în apele lacului.

În 1989, la 22 martie, a fost răpit pentru a treia oară de către ofiţerii de Securitate. Arestat pe stradă de organele de miliţie, a fost preluat mai apoi de către un grup de trei ofiţeri de Securitate şi transportat în aceeaşi locaţie secretă de la barajul Paltinul, unde a fost bătut, torturat şi maltratat timp de şapte zile. A fost lovit cu pumnul în faţă, stomac şi ficat, a fost lovit cu săculeţul de nisip în cap şi bătut cu bastonul de cauciuc la tălpi. De altfel, cu ocazia numeroaselor anchete la care a fost supus, Vasile Paraschiv a fost torturat, bătut cu sălbăticie şi ameninţat cu moartea, pentru a renunţa la „atitudinea ostilă faţă de regim“. I-am depistat pe toţi aceşti securişti, ca şi pe toţi cei implicaţi în acţiunile de reprimare a sa, pe parcursul a peste 25 de ani.

Nici un torţionar audiat

În plîngerea pe care am înaintat-o Parchetului General în vara anului 2008, concluzionam: „prezenţa lui Vasile Paraschiv în viaţa publică postcomunistă, de aproape două decenii, comportamentul şi discursul său, cărţile pe care el le-a scris mărturisesc, toate, un caracter echilibrat, o fire modestă cînd este vorba despre meritele sale şi foarte generoasă cînd este vorba despre ale altora, un om senin în faţa nedreptăţilor care i-au fost făcute în trecut şi care i se fac şi azi“. În final, solicitam anchetarea celor vinovaţi, în special a celor implicaţi în acte de răpire şi de tortură, de tratamente inumane şi degradante, ca şi a celor ce s-au făcut vinovaţi de internarea sa abuzivă în spitale psihiatrice. Singura urmare a fost doar audierea, care a semănat, după spusele sale, mai degrabă a anchetă, tocmai a lui Vasile Paraschiv, în chiar ziua în care, alături de el, am depus plîngerea. Procurorul era mai degrabă interesat să ştie cum de am ajuns la lunga listă de nume de torţionari, anexată plîngerii. Atît. Nimeni dintre cei de pe această listă nu a fost audiat, cu atît mai puţin să fi fost pus sub acuzare. În final, răspunsul Parchetului General nu s-a lăsat mult aşteptat. Procurorul Marius Iacob, cel care, în căutările lui după Elodia, a avut vreme să soluţioneze şi această plîngere, ne comunica în 29 octombrie 2008, în legătură cu cei împotriva cărora am depus plîngerea, că faptele lor au fost de mult prescrise, întrucît ele constituie doar „abuz în serviciu“. Cu alte cuvinte, răpirea şi torturarea unui om sînt, în ochii domnului Iacob, un simplu abuz în serviciu...

Condamnarea comunismului?

Revoltat, am luat imediat legătura cu domnul Paraschiv şi am înaintat o contestaţie la adresa soluţiei comunicate de Parchetul General. În foarte puţine zile, la începutul lunii decembrie 2008, ni s-a comunicat „respingerea ca neîntemeiate a plîngerilor formulate de numitul Vasile Paraschiv şi de preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România“ (domnul Iacob, nemulţumit de faptul că i-am tot dat de lucru cu morţii pe care începuserăm să îi găsim prin păduri şi că îl atacaserăm public pentru superficialitatea cu care tratează crimele şi abuzurile din timpul comunismului, nu mi-a menţionat niciodată numele în comunicări oficiale). Am luat legătura cu domnul Paraschiv. Se prăbuşise în el. Mi-a spus: „Bine că nu ne-au arestat şi pe noi iar… nu încă…“.

Vasile Paraschiv, din proprie iniţiativă, citind rezoluţia Parchetului General, a hotărît să refuze „Steaua României“, acordată de preşedintele Băsescu, în a cărui sinceritate faţă de condamnarea comunismului nu mai credea. Tocmai primise „dovada“ de la Parchetul General.

Aici se află tîlcul renunţării la onoarea de a fi decorat de către un preşedinte, care a ales să trăiască la Palatul Cotroceni, alături de spectrele victimelor regimului comunist, cărora se întîrzie să li se facă dreptate. La care, iată, s-a mai adăugat una, cea a unui bătrîn scund, cu faţă smeadă, într-un costum gri, ponosit, acelaşi în toţi anii prieteniei noastre, pe cap cu o pălăriuţă demodată, de sub care străjuiau ochii vii. Ochi de unde au curs întotdeauna, pînă cînd ei s-au închis pe veci, forţă şi curaj.

Vasile Paraschiv a murit, securiştii care l-au torturat sînt bine mersi.