OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un scriitor mare e ca un oras mare; ii poti prinde trasatura specifica, amprenta care-l distinge, doar din citeva rinduri, fara sa stii nici cum arata, nici ce maninca, fara sa-i cunosti locuinta, nici garderoba, nici pisica. Esenta lui se ridica din cuvinte ca aburul din mlastini, asa cum poti surprinde specificul unei metropole dupa doar trei zile de sedere in ea, dupa un fel de-a fi al caselor, dupa cantitatea de ris din piete, dupa gustul inghetatei sau dupa numarul cersetorilor.

Asadar, exista o esenta care ti se reveleaza ori la prima vedere, ca parfumul unei manusi gasite pe-o banca, ori dupa o indelunga convietuire, cind te identifici cu acel scriitor sau cu acel oras, traind tu insuti un text sau traind intreaga dinamica a unei configuratii socio-istorice consolidate, mai simplu spus, traind viata de zi cu zi a acelui loc si a oamenilor lui. Asadar, esenta spatiului vast te izbeste fie in putinul primei vederi, fie in multul unei cunoasteri acumulate in timp. Ce e intre coup de foudre si o lenta, rabdatoare luare in posesie a unui teritoriu necunoscut nu e decit un balansoar care te ameteste sau te adoarme. Instabilitatea e derutanta.
in cazul Hertei Müller am facut ambele experiente. Prima data, cind am citit cartea ei de debut Niederungen (Tinuturile de jos), aparuta in Romania la inceputul anilor ’80, am primit de la primele pagini izbitura in plex. Era o voce acolo pe care nu o mai auzisem, era o vedere asupra lumii mici si a lumii mari, a lumii albe rasturnate in negru, a lumii negre rasturnate in alb care ma facea sa vad ce se afla sub coaja iluzorie a obiectelor, o vedere penetranta si precisa ca un microscop miraculos, care descoperea intr-un tesut amorf insusi miezul poeziei.

Prea sus mi-am inceput discursul despre aceasta autoare pe care nimic nu o stinjeneste mai mult decit laudele. Oare cum a suportat toate marile premii pe care le-a primit sau pe linga care a trecut razant la o distanta milimetrica, ea, care s-a certat cu mine o noapte intreaga cind ii spuneam ca, totusi, adevaratul artist vede ceva ce altii nu vad si argumentul ei era taios ca o sabie cind imi spunea ca intre un artist bun si un pantofar bun nu e nici o diferenta? Suspect, suspect, ar zice Oskar Pastior; stupefiant, stupefiant, as zice eu.
Prima data mi-a adus-o in casa – un bloc mare cit o cazarma, in care locuiesc si acum – criticul literar si traducatorul Gerhardt Csejka, mentorul tinerilor scriitori afirmati la sfirsitul anilor ’70. O fetita mica si slaba cu ochi verzi foarte mari. Timida? indrazneata? Oricum razvratita. Clocotea pe dinauntru ca o oala al carei capac tremura gata sa sara. Vorbea repede, i se gituia vocea: „Nu mai suport sa mi se ceara sa-i invat pe copiii aia cintece de partid si poezii cu Ceausescu!“. Era profesoara? Era educatoare? Nu mai stiu. Se nascuse intr-un sat din Banat ca atitea alte sate, pe care nu le cunosc decit oamenii locului. Nitzkydorf.

Ce nume, imi ziceam in gind. Uit mereu numele romanesc, pentru ca Nitzkydorf nu poate sa aiba corespondent in alta limba. Nu banuiam pe atunci c-am sa-i traduc cinci carti, dintre care primele doua publicate in Romania (Niederungen si Drückender Tango) nu aveau sa apara in limba romana, pentru ca Herta a emigrat in Germania exact in saptamina cind am predat manuscrisul traducerii la Editura Kriterion. Abia dupa 1990 i-am intors vizita, pentru inceput nu in casa ei din Berlin – asta avea sa se intimple abia dupa zece ani –, ci in casa cartilor ei. Am regasit-o pe Herta in microuniversul ei fabulos, in care daliile vorbesc, parul strins in sacul frizerului prevesteste cu exactitate cit mai are de trait clientul, la ce foloseste si cit valoreaza talajul ondulat, iesit de sub rindeaua dulgherului, in mintea unei fetite, si duzii cu care te intilnesti la tot pasul si-ti lasa vinatai pe piele si gainile albe care dorm noaptea in copac si deschid sau nu deschid un ochi cind barbatul in haine de ginere se spinzura chiar de creanga somnului lor.

Am tradus asadar romanele Vulpea era inca de pe atunci vinatorul (filmul lui Stere Gulea dupa aceasta carte s-a chemat Vulpe-vinator) si Animalul inimii. Herta e o poeta totala, imi spuneam de fiecare data cind ma cufundam pina in git in textul ei, e poeta si nimic altceva!!! Dar mai era si SECURITATEA!
L-am auzit pe cite unul spunind: „Pentru mine Herta Müller e cea mai mare scriitoare fiindca s-a nascut in Romania si scrie despre Romania“. L-am auzit pe altul: „Ce palma pentru romani ca a trebuit sa vina o scriitoare de origine germana din Banat sa aiba curajul sa ne dezvaluie tot adevarul despre Securitate!“. Si eu le-am raspuns: „Daca Herta s-ar fi nacut la Vatican sau la Hollywood, tot mare scriitoare ar fi fost si fara Securitate“. Orice existenta isi are demonul ei care-i agita pinzele freatice, iar la un artist violenta urii si a fricii este atit de mare, incit geizerul tisneste din te miri ce. La Herta Müller Securitatea e un copac contorsionat cu radacina adinca si ramificata.

Securitatea ei inseamna propria umilinta si schingiuire interioara, inseamna disparitia fizica a prietenilor, inseamna aroganta prostiei, inseamna tradarea celei mai apropiate confidente, pe care a izgonit-o cind a descoperit in spatele prieteniei informatoarea, desi stia ca era bolnava de cancer si nu mai avea decit putine luni de trait. Asadar, Securitatea putea teroriza si prin remuscare. Unii scriitori o dezaproba pe Herta pentru insistenta ingraditoare a obsesiei ei. Sigur ca in Germania si-n alte tari din Occident multi nechemati au facut cariera pentru ca iadul comunist continua sa fie o marfa care se vinde bine in Vest, dar la citi, la citi dintre acestia, Securitatea a devenit transplant!? Nu Securitatea-cosmar, care se destrama odata cu dimineata, ci Securitatea din trup, Securitatea-plamin, Securitatea-ficat, sfisietor, dureros, continuu. in locul ei, mie nu mi s-ar fi cuibarit niciodata in organism si as fi uitat; dupa convalescenta, viata incepe din nou.

- Cearta scriitorului cu Limba
Mi-ar trebui zeci de pagini, sute, sa scriu despre Herta. Iata, numai daca ma gindesc la eseurile ei, la acuitatea reflectiei cind sondeaza in adinc, acolo unde scriitorul se lupta pe viata si pe moarte cu mentalitatile, cu platitudinile, cu brutalitatea, cu discriminarea si, mai ales, mai ales, cu propria lui limba si incet, incet, intram in zona esteticului. La auzul acestui cuvint, Herta Müller cred ca ar putea sa faca alergie, cum ar fi facut si Aglaja Veteranyi: tot ochi verzi, tot nascuta in Romania, tot lovitura in plex de la primele pagini si cit a vrut sa fie ca Herta si nu s-a gindit, in acea dimineata de februarie, cind a intrat in apele inghetate ale lacului Zürich, ca va ramine Aglaja Veteranyi. A fost doar o trista paranteza, cum se aud uneori niste aplauze in pauza dintre partile unei simfonii si auditorii intorc capul.

Vorbeam despre lupta scriitorului cu limba sau, altfel spus, cu scrisul. Deschid cartea de eseuri Regele se inclina si ucide si iata ce spune Herta: „Vazut din afara scrisul seamana cu vorbirea. Dar dinauntru el este ceva ce tine de singuratate. Propozitiile scrise se raporteaza la faptele traite mai degraba in felul in care se raporteaza tacerea la vorbire. Cind pun in propozitii lucruri traite, incepe o mutatie fantomatica. Maruntaiele faptelor sint ambalate in cuvinte, invata sa mearga si se muta intr-un loc la inceput necunoscut. Pentru a ramine la imaginea schimbarii de domiciliu voi spune ca atunci cind scriu e ca si cum patul s-ar muta intr-o padure, scaunul intr-un mar sau strada ar duce la un deget. Dar si invers: poseta devine mai mare ca orasul, albul ochiului mai mare ca peretele, ceasul de la mina mai mare ca luna“.

Si acum, dupa atitia ani de la debut – treizeci, treizeci si cinci? – poeta Herta Müller iese la rampa. Scrie poezii din foarfeca, le face tunsori fistichii cuvintelor ca frizerul metafizic din Nitzkydorf, taie litere, silabe, bucatele de poze, lipeste, face colaje, impleteste in codite risul cu plinsul, viata cu moartea merg mina-n mina, rimele cad ca merele coapte si-n limba germana, si-n limba romana, si-n Germania Im Haarknoten wohnt eine Dame, si-n Romania Este sau nu este Ion, si se iubesc atit de tare ca vor sa sune la salvare; azi e bataie la Polirom si miine la Tzone care rimeaza cu Al Capone... nici eu nu mai stiu ce sa spun c-am intrat in virtejul asta nebun... gata. De unde atita ris, de unde atita pofta de joc? Si poemele astea, uneori ca niste formule cabalistice, ca-n ghicitori, ca-n descintece. Poate ca absurdul insotit cu incantatia sonora emana virtuti magice, terapeutice, ne readuce in copilarie, cind organele nu se mai simt, cind sufletul se bucura, cind toate stihiile dorm cuminti in patucurile lor ca niste papusi. M-am jucat putin si eu de-a baba oarba pentru ca aceste colaje ale Hertei nu sint altceva decit paltonul ei, pe care il poarta de-o viata si, deodata, din nevoie sau din cochetarie, s-a gindit sa il imbrace pe dos. Daca moartea stie sa rida asa in cuvintele ciopirtite din colajele Hertei e o dovada in plus ca si Christos a fost om si a ris.

Articole in legatura

Zapada in vremea comunismului