OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bine, sint convins ca asta o spun tuturor. „See you next time, thank you, thank you“ – bla, bla, bla. Ii credem? Se poate, daca unii dintre noi ajung la alte concerte, in alte tari. Dar aici? Îi mai putem vedea aici? Un moment unic pentru Romania sau repetabil? De asteptat, noi ii asteptam sa se intoarca, zice-se ca i-am asteptat saisprezece ani sa vina pentru prima oara in Romania, poate va dura mai putin pina la un al doilea concert.

Chit ca vor mai veni ori nu, cert e ca pe 23 iunie 2006, un stadion plin ochi i-a vazut pe Dave Gahan, Martin Gore si Andrew Fletcher concertind live. Depeche Mode la Bucuresti, piese de pe ultimul album (Playing the Angel), piese mai vechi: nu chiar tot ce voiam sa ascultam, dar a meritat fara doar si poate. I-am asteptat saisprezece ani si vreo doua ore, au intirziat „putin“ dupa ora 8 promisa ca inceputul concertului, dar pe cind se stingeau si ultimele lumini ale cerului, s-au lansat in forta pe scena, urletele au izbucnit din rindurile publicului si cit a tinut concertul putini au fost cei care s-au oprit din aplaudat, din fredonat, din cintat din toate puterile. Eu m-am oprit la un moment dat, cind incercam sa o prind pe Raluca la telefon, sa asculte si ea Personal Jesus – pina la urma, am reusit si Raluca a fost bucuroasa.
Concertul Depeche din Romania e, trebuie spus, unul din cele mai importante evenimente muzicale de la noi. O supertrupa, cu o vechime considerabila, care vine cind inca e in voga – eu unul cred ca doar U2 ar mai intra in aceeasi categorie.

A fost mult mai mult decit muzica, practic. Dintr-un punct de vedere a fost un eveniment social – era teribil de interesant sa vezi un public eterogen ca virsta si ca atitudine. Apoi, show-ul in sine – luminile, instalatiile video, display-ul: totul a fost realmente spectaculos.
Am avut temeri ca ceva nu va merge bine, initial m-a speriat sunetul de la trupele din deschidere (deschiderea de concert n-a fost prea reusita, a parut mai degraba o proba de sunet), „prea incet, e prea incet“ auzeam in jur, ecranele imi pareau insuficiente si prea mici, ce mai, credeam ca ratez un posibil concert de zile mari. Înca nu stiam ce inseamna un concert al unei trupe care isi aduce intreaga instalatie „de-afara“. Asteptarea nu era nici ea placuta... Si dupa ce m-a prajit bine de tot soarele, de sus de unde ma plasase biletul meu am vazut dintr-odata doua masini apropiindu-se de spatele scenei, fara indoiala ei erau. În citeva minute, muzica s-a pravalit peste stadion, Dave cinta deja A Pain That I’m Used To, nici nu stiam cind se intimplase, auzeam tipete si vocea lui care acoperea totul. Pentru 43.000 de oameni incepuse transa.

Da, transa... Un concert Depeche la Amsterdam, cum ar fi. Adica Depeche in Romania intra la categoria „Uau“, dar sa asculti World in My Eyes in Olanda ar intra la categoria „Superuau“. În sfirsit, divaghez...
A inceput cu A Pain that I’m Used To, a continuat cu A Question of Time. Dave era acolo si se plimba in stinga si-n dreapta pe scena, Martin era tare haios cu caciulita de iepuras pe cap, ceilalti isi faceau treaba. Desigur, Dave era cel mai vizibil, dupa el fugeau toate privirile. Nu prea stiam versurile de la melodiile noi, doar refrenele, cam tot publicul mi se parea in aceeasi situatie, cei mai multi asteptau songurile vechi, cele mai cunoscute. Si au fost destule si din alea, au venit la un moment dat in val: I Feel You, Personal Jesus, Enjoy the Silence, Behind the Wheel. Nici nu mai stiu ordinea exact: de la un moment dat incolo, cind Dave se incalzise bine, isi daduse jos si vesta, totul devenise ireal si real in acelasi timp.

Adica era un feeling destul de straniu: melodiile alea pe care le stiam de un car de ani, ei le cintau acolo. Mereu ma gindeam ca Depeche e cea mai misto muzica pe care sa faci dragoste si iti dai seama ca era un sentiment ciudat sa ascult versurile de la World in My Eyes („let my body do the moving / let my hands do the soothing“) in concert si sa ma gindesc totusi la ale mele. Depeche au ceva cu totul special, te fac sa iesi din tine si sa ramii in tine totodata.
Au ceva special, au avut cu atit mai mult cu cit erau in fata noastra. Delirul ne-a cuprins pe toti, inclusiv luminitele care razbateau de la blituri, telefoanele, brichetele erau prinse in ritmurile refrenelor, de sus se vedeau ca mii de ochi de pe alta planeta, nimeni nu cred ca se mai gindea la lucrurile interzise pe stadion.

Nu stiu citi din cei prezenti erau fani inraiti, dar auzind refrenul de la Enjoy the Silence cintat exclusiv de spectatori si „Reach out/ Touch faith“ la fel, as fi zis ca faceam cu totii dragoste in imagini cu muzica, cu Depeche, cu aerul pe care il respiram, noi, ei...
Transa, delir – cine citeste articolul asta ar putea crede ca eram amindoi drogati. Ceea ce, totusi, nu era cazul. Doar ca asta e efectul pe care il are muzica buna, cu adevarat buna, cea care iti patrunde in vene si care parca iese din tine. Iar partea care mi se pare cea mai interesanta e ca sint sigur ca nu a fost cel mai tare concert din turneu, ca ar fi putut sa dea mai mult. Mi s-a parut ca au venit sa-si faca treaba si nimic mai mult: venit, cintat, plecat.

Daaa, si eu as fi vrut sa stea de vorba cu noi, sa zica orice pe limba noastra, ca raspuns la steagul care se arbora prin fata lor. Dar nu m-am suparat pe ei pentru asta, poate mai degraba pentru bisul de 3 piese, cam scurt, dupa un concert care oricum parea scurt dupa „a life-time waiting for this night“, cum zicea mesajul scris pe cearsaful purtat pe miinile publicului. Ma gindesc uneori ca un concert asa mare ar trebui sa tina o noapte intreaga, nu?
Ei, da. Dar sint si ei oameni pina la urma. Chiar tangibili, cel putin pentru frumoasa din public care a dat mina cu Dave. Poate data viitoare iti iei si tu bilet pe gazon si ajungi in situatia ei. Pina la urma, tot aici ajungem – o sa mai existe o a doua oara? Sau pur si simplu asta a fost tot? I-am vazut, ne-am extaziat, ne-am scris articolul si gata. O sa le povestim nepotilor despre supertrupa care a venit in Romania la un moment dat si pe care noi am vazut-o live la Bucuresti?

De povestit, vom povesti, dar hai sa nu ne mai intrebam daca vin si a doua/a treia oara la Bucuresti si sa lasam hazardul sau pe altii sa decida. În fond, sintem norocosi ca am vazut ce poate Dave pe scena, atit in materie de cintat, cit si in materie de „coregrafie“, am vazut ca si Martin cinta taaare frumos si raminem cu amintirea unei seri de vara incintatoare si ametitoare. Dupa aproape 2 ore de „playing the angel“ insuficient, iesirea de pe stadion imi parea absurda, nefireasca, starea in care intrasem nu corespundea cu ce urma sa vad pe strazi de-atunci incolo. Astept acel next time, care nu trebuie neaparat sa fie la Bucuresti sau un concert, ci o intilnire perpetua cu Depeche Mode, cum, nu stiu. Dar cred ca o astfel de intilnire poate avea multe sensuri, asa ireale, cum au fost ei pe Stadionul National. As vrea sa-mi spuna unul dintre membrii Depeche ca au incercat un sentiment special cintind pentru prima data in fata unui public care ii idolatrizeaza de ani de zile...

Acest text a fost scris la patru miini. Ce apare cu litere drepte este compus de Cristian Cercel, ce e cu italice apartine Ilincai Schiopu.