Cînd Benjamin Fondane părăsea,
în 1923, România pentru Franţa, o făcea, după propria
sa declaraţie, pentru că nu mai suporta să trăiască într-o
colonie a culturii franceze, dorea metropola însăşi.
Se poate uşor deduce prestigiul pe
care NRF o avea în mediul cultural românesc. Prestigiul
s-a păstrat şi după instaurarea de către victoriosul vecin de la
Răsărit a dictaturii comuniste în România, dar devenise
un prestigiu al absenţei. Revista nu mai era accesibilă decît
în puţine biblioteci, dar şi acolo, zăvorîtă la
„Serviciul Secret“, consultată doar cu aprobare specială. Un
episod grotesc şi tragic, cu profunde semnificaţii, cred, pentru
sărbătorirea de astăzi, avea să se producă, fie şi prin
absenţă, cînd revista – consecventă rolului ei spiritual
major, de „roza vînturilor“ („la rose des vents“, o
numise François Mauriac) – publicase, în 1957, textul
lui Emil Cioran „Lettre à un ami lointain“.
Deşi adresantul nu era numit, textul
reprezenta, de fapt, un răspuns adus unor controverse epistolare
recente cu fostul său prieten şi camarad de idei, Constantin Noica.
Ambii fuseseră, înainte de război, suporteri ai Gărzii de
Fier, organizaţie teroristă şi xenofobă, care se proclama
creştin-ortodoxă. În pofida sfaturilor unor prieteni,
Constantin Noica răspunde, imprudent, în decembrie 1957, prin
poştă, mesajului parizian. Conştient (cu întîrziere,
aş zice) de riscurile pentru Noica, Cioran împiedică
publicarea răspunsului care va circula doar între exilaţii
români. Atît în textul lui Cioran („Sur deux
types de société“), cît şi în cel al lui
Noica („Răspuns al unui prieten îndepărtat“) se pot citi
obsesiile filozofice şi politice vechi, scrutate în noul
context postbelic, din două puncte de observaţie depărtate şi
drastic diferite. Cioran trăia în oraşul pe care îl
adora şi în melancolia, nu lipsită de sarcasme, a
„do-mesticirii“ vechilor tendinţe rebele şi nihiliste, privind
cu condescendenţă spre lumea liberă şi fructificîndu-i
plăcerile. Noica supravieţuia într-un regim totalitar
comunist care, deşi opus celui pe care îl promovase el însuşi,
avea nu mai puţine similarităţi terifiante cu acela. Cum scrisese
unul dintre viitorii inculpaţi în „Procesul Noica“, într-o
butadă intens circulată în acei ani, în Bucureşti:
„Căpitane!/ Nu fi trist./ Garda merge înainte/ Prin Partidul
Comunist“.
Dacă la ambii corespondenţi se
regăseşte scepticismul faţă de democraţie şi de „vidul“ ei
moral şi spiritual, este evident că Cioran s-a „resemnat“
într-o societate deschisă şi prosperă, pe cînd Noica
se întreabă în ce măsură nu ar fi de acceptat
„necesitatea“ regimului totalitar, chiar cu preţul renunţării
la libertate. Ambii regretă, previzibil, absenţa Utopiei din
cotidianul postbelic occidental.
„Nous nous trouvons en face de deux
types de société intolérables… les abus de
vôtre permettent à celle-ci de préserver dans les
siens, et d’opposer assez efficacement les horreurs à celles
qu’on cultive chez vous. Le reproche capital qu’on peut adresser
à votre regime est d’avoir ruiné l’utopie, principe
de renouvellement des institutions et des peuples… à la
longue, la vie sans utopie devient irrespirable, pour la multitude du
moins: sous peine de se pétrifier, il faut au monde un délir
neuf… La différence entre les régimes est moins
importante qu’il n’y paraît: vous êtez seuls par
force, nous sommes sans contrainte. L’écart est-il si grand
entre l’enfer et un paradis désolant?“ – se întreabă
Cioran. Esenţiala temă a libertăţii este văzută cu o dezabuzată
animare mefientă. „Pour nous, qui la possédons, elle n’est
qu’illusion, parce que nous savons que nous la perdrons, et que, de
toute manière, elle est fait pour être perdue.“
Cioran credea chiar că, în loc de a ceda Orientului „le
privilège de réaliser l’irréalisable“,
Occidentul ar putea umaniza şi liberaliza comunismul „et de tirer
puissance et prestige de la plus belle illusion moderne“.
„«Tout compte fait», e mai bine aici“
Noica vede în comunism „mesajul
Europei înseşi“ şi o „trudnică rezolvare a sufletului
rus în suflet faustic“. În declinul Occidentului,
filozoful percepe moartea „spiritului de fineţe“, triumful
comunismului îi apare ca victoria „spiritului de geometrie“.
Îl avertizează pe fostul camarad: „te surpi cu spiritul de
fineţe decît să consimţi barbariei logice“. Captivului din
Răsărit problema omului european îi pare a fi concilierea
dintre Pascal şi Aristotel, într-un context căruia nu îi
mai e proprie libertatea, ci necesitatea. Utopia socialistă ar reda
omului „tocmai necesitatea, chiar dacă cu riscul de a-i lua o
sumedenie de libertăţi“, ea ar fi „o încercare de a
scoate pe om din «alienarea» prin avuţie“. Noica nu
omite maladiile unei societăţi care, „invocînd tot timpul
pe Hegel şi contradicţia ca principiu de viaţă, nu numai că nu
suportă contradictoriul de afară şi se sperie de el, dar face
totul ca să îl înăbuşe înăuntru“, dar
pledează pentru… „colaborare“, convins că de cealaltă parte
„este mai multă platitudine“, că pînă şi exilul devine
acolo unul banal, ducînd la „nostalgie, patriotism şi
sentiment“, pe cînd cel de acasă, „în lumea ta, şi
totuşi dintr-odată vidat de ea“, este incomparabil, pentru că
este… „subtil“. Concluzia lui Noica este fără echivoc: „«Tout
compte fait», e mai bine aici“.
Cît de bine este în exilul
intern sub dictatură Noica va avea ocazia să vadă, din păcate,
prea curînd; cît de importantă este deosebirea dintre
infern şi un imperfect „paradis“ dezolant se va dezvălui pînă
şi scepticului Cioran, în chiar lunile următoare.
Politrucii partidului ar fi putut găsi
în critica spiritului burghez, a injustiţiilor şi a
vacuităţii democraţiei din corespondenţa Cioran-Noica destule
formulări manipulabile în folosul propriei propagande, cum
erau de mult obişnuiţi să facă. Reacţia oficială a fost însă
promptă şi dură. După unele violente pamflete în presa
oficială, a urmat arestarea şi inculparea lui Constantin Noica,
împreună cu un grup de 22 de persoane, în majoritate
prieteni ai acestuia, printre care cîteva personalităţi de
marcă ale intelectualităţii.
Ordonanţa de pornire a procesului,
datată 1 decembrie 1958, menţionează că, „întreţinînd
legături cu legionarii Cioran Emil, Eliade Mircea şi alţii“,
arestatul ar fi primit de la aceştia „material cu conţinut ostil
la adresa regimului democrat-popular din RPR, materiale cărora le-a
făcut o intensă propagandă în rîndul prietenilor şi
al cunoscuţilor, cu ocazia unor întîlniri organizate în
secret la locuinţa acestuia“. Filozoful ar fi scris „lucrări cu
conţinut duşmănos la adresa regimului“, transmise prietenilor şi
cunoştinţelor sale şi, apoi, pe „căi ilegale“, spre
publicare, „legionarilor fugiţi în Franţa“, ar fi
organizat şedinţe şi discuţii duşmănoase „în vederea
răsturnării prin violenţă a regimului democrat-popular din RPR“.
„Materialele ostile“ la care se
referă anchetatorul penal de Securitate care a redactat ordonanţa
sînt cîteva cărţi publicate de Cioran şi de Eliade în
Franţa, manuscrisul lui Noica Povestiri din Hegel şi un altul
despre Goethe, ca şi, fireşte, scrisoarea lui Cioran din NRF şi
răspunsul nepublicat al lui Noica.
Urmează interogatorii, torturi,
mărturisiri siluite şi retuşate, un sinistru regim de celulă
pentru arestaţi şi de teroare pentru familiile lor.
După moartea lui Stalin şi după
faimosul „Raport“ demascator al lui Hruşciov, blocul sovietic
părea să fi intrat într-o perioadă mai relaxată. Ehrenburg
o numise, în nuvela cu acelaşi nume, Dezgheţul. Partidul
Comunist dispunea însă, în continuare, de propria
meteorologie: primăverile la Moscova, Praga şi Bucureşti rămîneau
incerte, iar cataclismele nu ţineau cont de anotimp (vezi toamna
răscoalei maghiare din 1956). România avea – nu pentru prima
dată – o particulară situaţie „bizantină“. După ce
izbutiseră surprinzătoarea performanţă de a-l convinge pe
Hruşciov să-şi retragă trupele din Ro-mânia, liderii români
trebuiau să dovedească perfecta dominare a ţării. În 1954,
Molotov îi spusese lui Gheorghiu-Dej: „nu veţi rezista nici
trei zile fără prezenţa armatei sovietice în România“.
Trebuiau să se arate nu doar stăpîni pe situaţie, ci atît
de „stăpîni“ încît să evite orice rebeliune
internă, dar şi orice încercare sovietică de a schimba
echipa stalinistă de la conducerea României, aşa cum se
întîmplase deja în ţările vecine. Teroarea
internă urma să fie accelerată.
Aceasta este atmosfera în care
începea, la 15 februarie 1960, la Tribunalul Militar, sinistra
mascaradă a „Procesului Noica“. Referindu-se, în
rechizitoriul său la manuscrisul lui Noica Povestiri din Hegel,
procurorul militar subliniază „conţinutul fascist“ care ar
încerca să „reabiliteze ideologia şi practica fascismului“,
manuscrisul lui Noica despre Gothe ar fi eliminat din operele sale
„tot ce era pentru popor“, strecurînd „teze străine“,
legionare. Inculpatul primise „pe cale ilegală“ revista NRF ce
conţinea „Scrisoare către un prieten din depărtare“, cu un
„conţinut instigator şi plin de ironie“, iar răspunsul lui
Noica se dovedea „mult mai duşmănos decît articolul lui
Cioran Emil“. Procurorul adăuga, spre edificarea audienţei, că
„Cioran Emil este un bătrîn cu dinţii tociţi, pe cînd
Noica Constantin seamănă cu un lup flămînd cu colţii
ascuţiţi“.
„Le cer prietenilor mei să-mi facă hatîrul să îmbătrînească“
Noica este condamnat la 25 de ani de
muncă silnică, ceilalţi primesc şi ei pedepse grele. Vor fi
graţiaţi în 1964, la începutul unei noi perioade de
„liberalizare“, dar mulţi dintre ei sînt siliţi să
devină, apoi, informatori ai Securităţii. Noica publică trei
texte de convertire şi începe... „colaborarea“ pentru care
pledase deja în scrisoarea către Cioran. El îşi va
tipări, ulterior, în România lui Ceauşescu, opera, va
deveni un soi de „guru“ al tinerilor intelectuali însetaţi
de cultură şi este considerat, azi, cel mai important filozof român
postbelic.
În prima sa vizită la Paris, în
1972, filozoful îşi uluieşte prietenii şi admiratorii din
exilul românesc cerîndu-le să-l coboare de pe soclu: „Eu
am eliminat din universul meu eticul“. Cioran va nota, după
reîntîlnirea vechiului prieten: „Are un suflet de
discipol. De discipol perfid... Cum ar putea să înţeleagă că
am abandonat tot ce apără el?... Nu pot discuta cu cineva care
predică iluzia, care nu suferă din pricina trecerii timpului şi nu
trage nici cea mai mică învăţătură de pe urma ei. Le cer
prietenilor mei să-mi facă hatîrul să îmbătrînească“.
Aluzia la iluziile juneţii şi la statutul de discipol trimit,
evident, spre vechea obsesie naţionalistă.
Eliade va fi şi el sever cu Noica,
retras într-o postură de sihastru şi de mentor, indiferent la
realitatea tot mai cumplită din jurul său şi rămas, pînă
la moartea lui Ceauşescu, convins că aceasta reprezenta „calea
naţională“. Eliade menţionează şi amărăciunea lui Noica faţă
de tăcerea vinovată pe care o păstraseră atît Cioran, cît
şi el însuşi în timpul odiosului proces de la
Bucureşti, al preliminariilor şi al consecinţelor sale, pe care,
într-un fel, le provocaseră fără voie. Justificarea pe care
o invocă Eliade – că dacă s-ar fi exprimat public, ar fi fost
atacaţi de comunişti drept „legionari“ – pare naivă, de
vreme ce, în pofida dubioasei lor prudenţe, comuniştii tot
i-au „demascat“, iar soluţia cea mai simplă ar fi fost să
recunoască public şi să se dezică de fostele rătăciri,
devenind, astfel, liberi să atace totalitarismul dictaturii
comuniste.
Găsind, în 1974, ciorna din 1957
a răspunsului către Cioran, Noica a exclamat: „Ce sălbatică e
viaţa, ce sălbatic de frumoasă!“.
N-ar fi nepotrivit, poate, să repetăm
aceste cuvinte în cinstea veşnic tinerei doamne NRF. La
venerabila vîrstă pe care i-o sărbătorim, le-ar savura în
cunoştinţă de cauză, ca un îndreptăţit omagiu.
New York, septembrie 2008
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters