OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Grupajul care urmeaza reflecta seminarul international Crossing Perspectives: Cultural Cooperation with South Eastern Europe, desfasurat la Amsterdam, la mijlocul lunii trecute, in organizarea Fundatiei Culturale Europene. Detalii – in prezentarea lui Virgil Stefan NITULESCU, alaturi de care publicam importantul Manifest pentru cooperarea culturala cu Europa de Sud-Est, adoptat cu ocazia seminarului, apoi textul citit in deschiderea reuniunii, semnat de cunoscuta scriitoare croata stabilita in Olanda Dubravka UGRESIC si expertiza pe care s-au bazat organizatorii, furnizata de Corina SUTEU si Milena DRAGICEVIC SESIC. Grupajul a fost alcatuit cu sprijinul Fundatiei Culturale Europene. (Traduceri de Cristina IONICA.)


Dincolo de actuala extindere

Prestigioasa Fundatie Culturala Europeana1 a initiat, in anul 2002, sub patronajul lui Pat Cox, presedintele Parlamentului European, o noua linie de actiune – Extinderea mintilor – care porneste de la generoasa premiza ca „cetatenia culturala europeana“ ar trebui sa fie acordata, de drept, tuturor europenilor. Mai mult decit atit, europenii ar trebui sa accepte introducerea unor standarde de buna vecinatate pentru toti cei care ii inconjoara si, cu deosebire, pentru statele mediteraneene. Astfel, au fost fixate patru obiective: prezentarea unei imagini mai cuprinzatoare a Europei de dupa extindere, incluzind si dimensiunea ei culturala; sprijinirea salvgardarii diversitatii culturale, prin ilustrarea valorii „europenitatii“; incurajarea crearii unor instrumente inovatoare pentru cooperarea culturala; aducerea Europei mai aproape de cetatenii ei.

Intimplarea face ca, in anul 2004, cind Uniunea Europeana va primi in rindurile ei 10 noi membri, Fundatia Culturala Europeana sa implineasca 50 de ani de la infiintare, iar Olandei – tara care gazduieste Fundatia – sa ii revina presedintia Uniunii in al doilea semestru al anului. In aceasta situatie, Fundatia a alcatuit un program menit sa onoreze aceste evenimente, prin organizarea unei sarbatoriri ce va avea loc in zilele de 24-25 aprilie 2004 (cu doar o saptamina inaintea aderarii celor 10 tari), a unei conferinte ce o va preceda, la Utrecht – si care se va concentra asupra rolului social al artelor – si a unei alte conferinte, care va fi organizata la Rotterdam, in zilele de 13-15 iulie 2004, dedicata cooperarii culturale in „noua Europa“. Materialul documentar si bagajul de concepte care vor sta la baza pregatirii acestei din urma intruniri vor fi, partial, si rodul a trei seminarii regionale, care au loc, toate, inca in cursul acestui an, si care privesc procesul de extindere inspre afara acestuia (cu referire la „tarile si regiunile care nu sint incluse in procesul de extindere“): Perspective intrepatrunse: cooperarea culturala cu Sud-Estul Europei (Amsterdam, 16-18 iunie 2003), Mutind granitele: Uniunea Europeana si noii sai vecini (Cracovia, 24-26 octombrie 2003); Dincolo de extindere: deschidere catre Est, inchidere catre Sud? (Toledo, 13-16 noiembrie 2003).

Asa dupa cum se poate vedea, inca din titlurile lor, seminariile sint gindite, exclusiv, din perspectiva actualei Uniuni Europene, cantonate, inca, in Vestul continentului. Asadar, pe masura ce Europa se extinde din Vest (poate, chiar, din Nord-Vest) spre Est si spre Sud, se cauta punti de cooperare spre lumea aflata, inca, in afara spatiului comunitar. Cu alte cuvinte, Fundatia Culturala Europeana incearca sa mijloceasca, pentru actualii cetateni ai Uniunii, intelegerea culturilor si chiar cooperarea cu exponentii culturilor din zone care, pentru ei, par, oarecum, exotice. Astfel, primul seminar a avut in vedere atit state care au demarat negocierile pentru aderare (Romania, Bulgaria), cit si tari care spera sa se alature, cit de curind, acestora (Croatia, in primul rind, care mizeaza pe o recuperare rapida a timpului pierdut, sperind „sa prinda“ – fara sanse, dupa toate parerile avizate – runda extinderii din 2007, dar si Albania, Macedonia, Bosnia-Hertegovina si Serbia si Muntenegru). Este interesant de observat ca organizatorii si-au luat toate masurile de prevedere in ceea ce priveste statutul provinciei sirbe Kosovo, administrate de O.N.U., ei referindu-se nu doar la o viitoare extindere la nivelul tarilor, ci si la cel al „regiunilor“.

Pe de alta parte, din definirea „sud-estului european“, organizatorii au exclus Turcia. Procedind astfel, ei au dovedit ca au avut in vedere nu atit un „sud-est“ cultural, cit, mai ales, unul politic – deoarece, in terminologia oficioasa americana si europeana „sud-estul“ Europei include, in realitate, tarile fostei Iugoslavii (fara Slovenia), Albania si, de la caz la caz, Bulgaria si Romania. Nici Grecia si nici Turcia nu intra in aceasta harta. Vom reveni la problemele ridicate de primul seminar din aceasta serie.
Cel de-al doilea seminar se va concentra asupra Moldovei, Ucrainei si Belarusului, iar cel de-al treilea va avea in vedere tarile care marginesc Mediterana spre sud si est. Ambele par sa stirneasca, de pe acum, un mare interes. Seminarul din Polonia este una dintre extrem de putinele deschideri vest-europene catre zona gri care va desparti Uniunea de Rusia si, din aceasta cauza, se spera sa statorniceasca niste relatii normale, intr-un spatiu necunoscut, practic, occidentalilor. Seminarul din Spania, pe de alta parte, va fi doar un nou pas in directia unei apropieri pe care hispanicii si francezii o promoveaza constant, in ultimele doua decenii, in incercarea legarii celor doua maluri ale Mediteranei.

Seminarul de la Amsterdam a fost pregatit de un corp de experti aflati sub coordonarea Corinei Suteu – care s-a dovedit a fi nu numai un foarte bun cunoscator al problemelor zonei, ci si un insider pentru modul in care vest-europenii privesc fenomenele culturale. De la acest grup de experti a pornit si formatul in care a fost conceput seminarul – organizat intr-o institutie-cult pentru deceniul zece al secolului trecut: Institutul de Teatru Olandez, aflat, inca, sub influenta lui Dragan Klaic. Astfel, participantii au fost intimpinati cu un volum de interviuri luate unor personalitati culturale si politice din Albania, Bulgaria, Croatia, Romania si Serbia2, pornindu-se de la trei subiecte: consecintele extinderii din 2004 asupra culturii, noi instrumente pentru cooperarea culturala si cetatenia culturala europeana. Pentru fiecare tara in parte a fost ales cite un analist rafinat si bun cunoscator, atit al personalitatilor intervievate, cit si, evident, al problemelor dezbatute3, concluziile fiind trase de profesorul croat Vjeran Katunaric.

Volumul, care poate fi citit si pe site-ul Fundatiei, este completat de trei foarte utile studii, cu referire la politicile culturale ale tarilor din zona4. Trebuie spus ca fie si numai existenta acestui caiet de interviuri si studii ar fi facut din seminarul de la Amsterdam o reusita, pentru ca el va intra, cu siguranta, in bibliografia oricarui studios al fenomenelor culturale contemporane din aceasta regiune. Seminarul a tintit insa ceva mai mult decit o analiza academica. Acest lucru s-a vazut inca din momentul in care a devenit publica lista participantilor: aparent eclectica, aceasta a produs surpriza invitarii unor persoane extrem de diverse ca orizont, interese si atitudini: politicieni versati ca Erhard Busek, coordonatorul special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, si Doris Pack (parlamentar european), inalti functionari din Consiliul Europei – ca Vera Boltho, din Comisia Europeana – cum este cazul Corlinei Mierop sau din administratiile culturale nationale (Arta Dade, ministrul Culturii, Tineretului si Sportului din Albania, specialisti din ministerele de profil din Slovenia – Vesna Copic, Croatia – Marijana Mance, Albania – Mimoza Sofroni sau Franta – Anne Begramian), reprezentanti ai unor mari finantatori privati de programe culturale (cum este cazul Lidiei Varbanova – directorul, inca, la acea vreme, al Programului Retelei Arta si Cultura, derulat de Institutul pentru o Societate Deschisa – sau al Rainei Gavrilova – directorul executiv al Fundatiei pentru o Societate Deschisa din Sofia), universitari din Zagreb (Vjeran Katunaric), Belgrad (Milena Dragicevic Sesic), Bucuresti (Ion Bogdan Lefter) sau Toledo (Gonzalo Fernandez Parilla), coordonatori ai unor organizatii internationale sau de anvergura internationala, ca Mary Ann DeVlieg (de la Informal European Theatre Meeting) sau Péter Inkei (de la Observatorul cultural din Budapesta), artisti (ca Aneta Lesnikovska, Adela Peeva sau Marijke Hogenboom), jurnalisti specializati in presa culturala (ca Anne-Marie Autissier, Lászlo Marácz, Marta Simeèkova si Jan Minkiewicz), tineri specialisti in politici culturale, ca Danuta Glondys ori Oana Radu si studenti.

In total, peste 80 de persoane, multi dintre ei, avind duble sau chiar triple calitati (cadre didactice, jurnalisti, directori de institutii publice sau private etc.). In ceea ce priveste cetatenia sau nationalitatea tuturor acestora, se poate spune ca ea nu (mai) are relevanta. Participantii la seminar nu au reprezentat tari sau institutii ori organizatii ci au dat glas, mai ales, propriilor convingeri, preferind sa reprezinte niste idei, decit niste entitati functional-administrative. De altfel, pentru multi dintre ei pasaportul sau limba materna nu prea mai au nici o legatura. Am intilnit o rusoaica din Kazahstan, cu rezidenta in Olanda, o bulgaroaica traitoare la Budapesta, o italianca de la Strasbourg, o romanca si o sirboaica lucrind la organizatii paneuropene din Bruxelles, un austriac din Amsterdam etc. etc., si, bineinteles, o multime de sirbi, croati, bosniaci si albanezi refugiati din calea razboiului care a ruinat fosta Iugoslavie si imprastiati in toate colturile Europei. Cei mai multi dintre acestia isi afirmau, de altfel, cu mindrie (daca erau intrebati) originea etnica, dar, in acelasi timp, pareau ca se simt la fel de bine, in oricare tara de pe continent si in compania oricarui alt european, ca si ei. Schimbul dezinhibat de idei a fost unul dintre pariurile organizatorilor, atunci cind au alcatuit o lista atit de pestrita de invitati – si se pare ca a fost un pariu cistigat.

Seminarul a avut un format mai putin obisnuit – mai ales, pentru cei care participa, anual, la cel putin trei-patru asemenea evenimente. Dupa cuvintele introductive, rostite de secretarul general al Fundatiei Culturale Europene, Gottfried Wagner, si de presedintele Fondului pentru o Societate Deschisa de la Belgrad, Sonja Licht, adevarata deschidere a apartinut artistilor: Dan Perjovschi a prezentat instalatia sa, Camera de asteptare5, iar Dubravka Ugresic a citit cel mai aplaudat text din intregul seminar: patrunzatorul eseu Balcanii, Balcanii mei. Nu doar din dorinta inchiderii cercului, momentele care au premers incheierii seminarului au fost marcate de proiectarea unui extrem de apreciat film, Al cui este acest cintec?, realizat de cineasta Adela Peeva6 si de o productie video, realizata, partial, chiar in timpul seminarului, de macedoneanca Aneta Lesnikovska. Dezbaterile – moderate, cu profesionalism, de Chris Keulemans – care au umplut spatiul dintre aceste momente, punctate de interventii atent elaborate sau, dimpotriva, nascute in imediatul argumentatiei, s-au dorit a fi comentarii ale artistilor si ale celorlalti specialisti la provocarile culturale lansate sau/si (demult) cunoscute, precum si la concretul relatiilor culturale din intreaga zona: realitati culturale, practici si politici in domeniul cooperarii culturale.


Redefiniri geopolitice

Seminarul s-a incheiat cu adoptarea unui Manifest pentru cooperare culturala cu Sud-Estul Europei (se intelege, cooperarea Uniunii Europene cu Sud-Estul Europei). De fapt, chiar la data la care Manifestul… era redactat, elita politica europeana se pregatea sa schimbe, din nou, categoriile geopolitice: la 21 iunie, la Salonic, sefii de state sau de guverne din statele Uniunii adoptau, impreuna cu omologii lor din Albania, Bosnia-Hertegovina, Croatia, Macedonia si Serbia si Muntenegru, o Declaratie a summit-ului UE – Balcanii de Vest. Noua denumire impusa regiunii cuprinzind cele cinci state nu facea decit sa confirme cuvintele Liei si ale lui Dan Perjovschi: „Traim in Bucuresti, Romania. La inceputul anilor ’90 eram europeni est-centrali, la mijlocul anilor ’90 eram est-europeni, iar, la sfirsitul deceniului, sud-est europeni. Acum, sintem din Balcani. Nu ne-am mutat niciodata din Bucuresti“.

Totusi, respectind rigoarea jargonului politicii comunitare, trebuie sa observam ca Romania si Bulgaria – pentru ca se afla, deja, in timpul procesului de negociere a aderarii – nu au fost incluse in Balcanii de Vest (ele alcatuind, probabil, nenumita regiune a Balcanilor de Est). Declaratia vorbeste despre o relatie privilegiata intre Uniune si Balcanii de Vest, aminteste procesul de stabilizare si asociere, ca si citeva componente militare si economice ale acestuia, dar, in pofida faptului ca Manifestul… a fost transmis la timp pentru a fi luat in considerare de participantii la summit, cuvintul cultura sau un altul similar acestuia (educatie, de exemplu) nu este pomenit in textul Declaratiei. Manifestul ramine insa un document interesant. Nu il mai comentez, fiind reprodus. Totusi, trebuie observat ca el face referire la proiectul noului text fundamental al Uniunii, fiind unul dintre primele documente de acest fel, care isi trage seva din ceea ce va fi Constitutia europeana. Oricum, regiunea pare scindata intre doua tendinte contrare-constatate, ca atare, de Dubravka Ugresic: „fuga“ de Balcani (nici slovenii, nici croatii, nici romanii, nici grecii etc. nu par sa se considere balcanici, din cauza nuantelor peiorative pe care numele regiunii l-a dobindit in jargonul euro-atlantic) si, pe de alta parte, asumarea identitatii balcanice (e drept, lasind la o parte atitudinea unor intelectuali ca Alexandru Paleologu, pentru care balcanitatea reprezinta o suma de trasaturi culturale, pentru cei mai multi nu este decit o simpla fronda).


Revolta artistilor

Dar ceea ce mi s-a parut a fi cu adevarat semnificativ, in desfasurarea seminarului de la Amsterdam, a fost critica dura pe care artistii prezenti, in primul rind, dar si alti participanti, au aplicat-o modului in care este privita cultura, deopotriva, de catre autoritati si de catre finantatorii privati, si, implicit, modul de finantare a acesteia. Semnalul a fost dat, din nou, de Dubravka Ugresic, care a mentionat trei viziuni diferite asupra culturii europene – toate, purtatoare de pericole. Prima dintre ele este multiculturalismul, receptat ca un fel de concurs Eurovision al cintecului european, jonglind intre identitatea nationala – reprezentata prin dansul din buric – si „solidaritatea“ europeana – exprimata prin premierea, cu titlu de incurajare intru optiunea „europeana“, a unui grup de turci blonzi, nascuti in Elvetia. O a doua viziune este cea care respinge pericolele culturii de masa, in numele cruciadei impotriva americanizarii si a islamizarii culturii stravechi – si „inalte“, se intelege – a continentului.

In fine, a treia viziune este transfigurarea culturii in pledoarie pentru cultura. Fara sa ii tremure glasul, in fata unei multimi de profesionisti ai comentariului cultural, Dubravka Ugresic a imaginat un apropiat viitor, in care expertii in politici culturale, operatorii culturali, managerii culturali si orice alte soiuri de mijlocitori ai culturii vor depasi ca numar scriitorii, artistii, cineastii, compozitorii; ar fi un viitor in care cooperarea culturala europeana s-ar reduce la cooperarea intre interfetele culturii, aceasta fiind perceputa (in sfirsit, ca pentru a-i satisface pe negociatorii americani de la Organizatia Mondiala de Comert) drept activitate economica din sfera serviciilor, drept accesoriu de lux al identitatii unei Europe unite, drept „serviciu de escorta“ al unei diplomatii europene pacificatoare.
Este foarte probabil ca nici una dintre aceste viziuni nu exista in stare pura, dar, in proportii diferite, ele afecteaza, in mod cert si evident, creatia culturala in sine. Dezbaterea care a urmat s-a transformat intr-un tir concentrat asupra imaginii pe care politicienii si administratorii fondurilor (publice sau private, putin importa) pe care le utilizeaza creatorii actului de cultura si-au format-o fata de acesta. Desigur, ne dorim cu totii pacea universala si, in imediat, a continentului nostru. Se pare insa ca politicienii considera ca stratul gros de ura acumulat in ultimele secole (mai ales, in ultimul) nu poate fi sters decit printr-o nivelatoare actiune asupra culturii. Aceasta trebuie, musai, sa transmita mesaje colorate in alb cu picatele roz: adica, unitate in diversitate si armonie in alteritate, in spiritul a ceea ce Vjeran Katunaric numea adventismul secular al acestei epoci, in care tot ceea ce urmeaza (aderarea la NATO si la UE) va fi mai bun decit trecutul. De altfel, si Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est isi propune reconcilierea – adica, pacificarea – regiunii, inclusiv, prin cultura. Pentru ca aceasta sa fie acceptata, finantata si promovata prin intermediul organismelor Pactului, ea trebuie sa transmita un mesaj de pace, sa indemne la toleranta si la acceptarea multiculturalismului. Consiliul Europei si organismele Uniunii Europene favorizeaza aceleasi criterii.

Ba chiar si finantatorii privati, in frunte cu reteaua institutelor finantate de fundatia lui George Soros (atita cit mai este ea prezenta intru sustinerea culturii), impun conditii similare. Ugresic s-a intrebat, retoric, daca James Joyce ar fi putut obtine o subventie de la vreuna dintre aceste organizatii, pentru a lucra, sapte ani, la al sau Ulise. Desigur, stim, cu totii, ca, in era postnationala spre care ne indreptam, rolul culturii ar putea (ar trebui?) sa fie redefinit. Dar este cultura „mozaicata“ – promovata de institutiile politice ale Vestului – un model, pentru natiunile din Sud-Estul Europei? Aici, modelul „totemic“ (observat de acelasi Katunaric), incarcat de simboluri identitar nationale, pare sa fie, deocamdata, dominant. Tranzitia pe care institutiile vest-europene par sa o contureze pentru cultura Sud-Estului, ca fiind una catre propriul lor model, este, evident, justificata de dorinta pacificarii regiunii. Cu alte cuvinte, cultura este privita doar ca un simplu instrument de factura politica. Ceea ce au deplins, in cor, artistii prezenti la Amsterdam nu a fost faptul ca opera lor este pusa „in slujba pacii“; poate ca artistii sint printre cei mai ferventi aparatori ai pacii (am spus artistii, nu intelectualii!), dar lor nu li se pare normal ca acest efort sa aiba drept rezultat sacrificarea libertatii lor de creatie, a autonomiei fata de rigorile finantatorilor. Desigur, in toate epocile, a existat arta care sa raspunda comenzii sociale. Atunci cind autoritatea publica a impus norme ideologice de finantare, mecena bogati au avut grija de cei care nu isi doreau, neaparat, o arta „angajata“. Acum insa pare ca toti finantatorii posibili sint de aceeasi parte a baricadei: arta pentru pace.

Cei mai multi dintre creatori s-au adaptat si au invatat jargonul cererilor de finantare. Proiectele lor bifeaza, apasat, toate criteriile carora trebuie sa le raspunda: multiculturalismul, unitatea in diversitate, pacea, aspiratia europeana, toleranta etnica, rasiala si sexuala, protejarea si discriminarea pozitiva a tuturor napastuitilor lumii, armonia sociala, promovarea tinerilor, a femeilor si a totalitatii minoritatilor, includerea si coeziunea sociala, protejarea mediului ambiant si a speciilor pe cale de disparitie etc. Orice proiect care se respecta trebuie sa fie promovat, musai, de o organizatie neguvernamentala si non-profit (normal, toti artistii viseaza sa faca doar cultura in folos comunitar!), trebuie sa aiba o droaie de posibili finantatori, de prin toate partile Europei, sa includa contributii in natura si munca voluntara, sa aiba un buget construit dupa nivelul de cunostinte ale unui doctor in finantele publice, sa raspunda unui interes public (tinind, astfel, locul institutiilor publice) si sa produca certe beneficii pentru toata lumea, in afara de autorii proiectului, bineinteles. Cu alte cuvinte, artistii si-au dat seama ca politicienii si administratorii fondurilor culturale spera sa impuste doi iepuri cu un singur cartus: sa rezolve marile probleme ale societatii si, in acelasi timp, sa tina in viata si marunta dar galagioasa breasla a creatorilor de arta. Cultura pare sa capete, astfel, valentele unei chei franceze, capabile sa stringa toate suruburile slabite ale sandramalei societatii postcomuniste din acest colt sud-est european. Fara alte solutii, creatorii joaca aceasta comedie a sacrificiului pe altarul societatii, obisnuiti fiind ei cu vremurile in care trebuiau sa lupte pentru pace la capatul oricarei petitii adresate sefului de raion. Ceea ce mi se pare, intr-adevar, remarcabil este ca nimeni dintre cei prezenti nu s-a lasat dus de valul revoltei pina in barca miscarilor antiglobalizare7. O asemenea mutare ar fi fost aproape de asteptat, dupa rationamentul potrivit caruia cine critica Fondul Monetar International acuza si iudeo-masoneria de distrugerea statului national. Ea nu s-a produs.

Totusi, cu un zimbet ironic-amar, artistii prezenti la seminarul de la Amsterdam si-au permis sa acuze gaunosenia criteriilor de finantare, fara sa cada in ridicolul fanfaronadei de tip „Frontul National“. In lipsa unei evaluari strict artistice (pe care nu stim daca ar trebui s-o faca niste critici, niste voci din public sau chiar alti artisti), actul cultural este evaluat dupa criterii strict contabile, in functie de beneficiile sociale pe care le produce. Parca si vezi tipicul functionar european, adresindu-i-se artistului sud-est european: „Aduci pace, reconciliere si stabilitate in regiune? Iti dam banii. Faci arta pentru arta? Nu esti eligibil“. Poate ca este si acesta un mod de a-l invata pe creatorul din acea parte a Europei, care se pregateste sa adere la cealalta parte a Europei, ce este capitalismul si care este locul culturii in constructia societatii capitaliste multilateral dezvoltate. Opinia artistilor insa pare sa fie, mai degraba, aceea ca politicienii si administratorii fondurilor par sa nu inteleaga ca arta poate sa existe si fara un scop social direct si, pentru a-i gasi un rost pe lume, o aduc la remorca programelor de reconstructie, apropriind-o, astfel, nivelului lor de intelegere. Protestelor venite dinspre artisti li s-au alaturat cele ale expertilor in politici culturale, contrariati ca, adeseori, cistigatorii contractelor de finantare pentru Sud-Estul Europei sint organizatii din Uniunea Europeana, care, dupa cistigarea licitatiei, apeleaza la subcontractori din regiune, care par sa si cunoasca starea de fapt.
Degetul pe rana a fost apasat de Lia Perjovschi. Ea a atras atentia ca prea multi bani „europeni“ ajung la artisti care produc, pur si simplu, proiecte artistice proaste, selectionate pe criteriile amintite mai sus. Numai ca, stim cu totii, cine plateste, acela comanda si muzica. Asa incit, pina cind populatia sud-est europeana va fi capabila sa sustina propriile sale culturi, situatia nu se va schimba. Avem, asadar, nevoie – concluzia a tras-o Milena Dragicevic Sesic – nu doar de un mediu durabil, ci si de o cultura durabila.


Agenda regiunii

Desigur, nu au lipsit dezbaterile despre stringenta definirii strategiilor culturale, despre legislatia culturala si descentralizarea administrativa vazute ca panacee, despre rolul media culturale, despre relatia dintre cultura, media si divertisment, despre cultura receptata ca spatiu al luptei politice. Toate acestea insa nu sint subiecte specifice doar Sud-Estului european. Problemele regiunii par sa fie preponderent legate de asigurarea conditiilor elementare pentru supravietuirea culturii: mobilitatea artistilor, incredere in capitalul uman, stabilitate institutionala. Daca doreste cooperare cu aceasta regiune, Uniunea Europeana va trebui sa caute solutii pentru a sprijini, deocamdata, subzistenta culturii celor a caror cooperare o cauta. In contextul unor tari devastate de razboaie, situatia din Bulgaria si Romania pare suficient de buna pentru a nu o mai exhiba in fata finantatorilor europeni... Ramine sa ne descurcam dupa puterile proprii.

________
1. Am scris, cel mai recent, despre activitatea Fundatiei – legata, insa, doar de platforma Politici pentru cultura – in numerele 106 si 172 ale Observatorului cultural. Amanunte despre activitatea curenta a Fundatiei se pot afla de la www.eurocult.org.
2. In ordine, acestia sint: Vladimir Gjonjaj, Xhevat Llhoshi si Piro Misha; Iavor Coinacov, Biliana Tomova si Neviana Viaceva, Biserka Cveticanin, Agar Pata si Ivo Skrabalo; Vinitla Mihailescu, Mona Musca si Alexandru Tocilescu; Nevenka Dakovic, Darka Radosavljevic si Ljiljana Stojiljkovic.
3. In ordine, acestia sint: Anne-Marie Autissier, Lidia Varbanova, Vjeran Katunaric, Magdalena Boiangiu si Milena Dragicevic Sesic.

4. Mapping cultural cooperation in South Eastern Europe, an exercise on internationalisation of cultural policies, de Milena Dragicevic Sesic si Corina Suteu; Every step has an Echo – Jumping to conclusions. Analysis of case studies of cultural cooperation projects between and amongst western and South-Eastern Europeans, de Mary Ann DeVlieg si Milena Ilic; si Cultural policy in transition – some dilemmas in Slovenia, de Vesna Copic.
5. Centrul pentru analiza artistica (Caa), realizat de Lia si Dan Perjovschi, a stat la originea acestui experiment, prin baza documentara foarte bogata pe care a pus-o la dispozitia autorului instalatiei. Dan Perjovschi a selectat (pe criterii „politice incorecte“, dupa cum am fost avertizati) creatiile video a cinci artisti: Nevin Aladag, Matei Bejenaru, Pavel Braila, Rassim si Anri Sala. Creatiile lui Mircea Cantor, Daniel Knorr si Oliver Musovik nu au mai putut fi prezentate.
6. Pentru un film care ne poarta prin Turcia, Grecia, Albania, Bosnia-Hertegovina, Macedonia, Serbia si Muntenegru si Bulgaria, este aproape natural ca autoarea – sotia unui sirb si soacra a unei romance – se fereste sa dea raspunsuri transante la intrebarea din titlu; in schimb, ne arata, cu intelegere, dar nu cu ingaduinta, o lume inca nevindecata de secolele de conflicte etnice, economice, culturale si religioase: atit de diversa dar cu atit de multe trasaturi comune!
7. Chiar daca numele lui Joseph Stiglitz – devenit, fara voie, portdrapel al acestei miscari – a fost pomenit!