OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bilantul anului politic 2003, desfasurat mai cu seama sub semnul sovaielilor costisitoare din partea Opozitiei, s-a incheiat, intristator si simbolic, cu imaginea presedintelui PSD Adrian Nastase primind Premiul „Omul anului“ din partea... regelui Mihai. Nimic mai reprezentativ pentru tonalitatile ambigue si incarcate de compromisuri care domina scena politica romaneasca, dar cu totul surprinzator, pentru ca gestul venea din partea unui personaj care nu mai apartine de ceva vreme numai scenei politice reale, ci mai ales unei galerii de simboluri.

Simboluri rivnite, dupa cum se poate remarca, in virtutea unei nevoi de legitimare care depaseste sondajele masluite si manipulate si tinde catre confiscarea unor repere calcate in picioare si batjocorite, de altfel, de aceleasi personaje, in urma cu vreo zece-doisprezece ani. „Omul anului“ (premiu acordat de o revista mondena care a strins laolalta intr-un amestec eterogen, cu ocazia „festivitatilor“, personaje provenind din cele mai diverse medii) isi pregateste astfel, prin toate mijloacele, terenul noului an electoral.
De altfel, gesturile simbolice ale premierului Nastase, care au incheiat anul, nu s-au oprit la anexarea institutiei regale la cortegiul sau de sustinatori, fie si impliciti. La nici trei luni de la marele referendum organizat de Putere pentru votarea Constitutiei revizuite, presedintele Ion Iliescu si premierul, in acord cu el, au sugerat ca anul 2004, an electoral, ar fi foarte nimerit pentru prelungirea prevederilor privind protectia chiriasilor din fostele case nationalizate. Altfel spus, doua lovituri care precizeaza – daca mai era nevoie – nu numai atitudinea reala a celor doi fata de proprietate in genere, ci si liniile de forta in care pare a se contura discursul pesedist in 2004.

In plus, pentru vederile „social-democrate“ ale celor doi oameni de stat, declaratia referitoare la proprietate (antologabila, si aceasta, ca multe altele, intr-un bestiar al guvernarii PSD: „a garanta proprietatea este una si a garanta material este alta“) si, mai cu seama, atitudinea implicita fata de felul cum statul ar trebui sa se implice in soarta chiriasilor este suficient de paradoxala pentru a ridica mai mult decit un simplu semn de intrebare.
Un prim aspect este cel legat de nebanuitele capacitati de inovare in materie legislativa ale celor doua personaje. Lui Ion Iliescu, in afara de stralucitoarea cariera politica pe care da semne ca si-o pregateste, viitorul ii rezerva cel putin inca o nobila sarcina, aceea de a scrie un tratat despre noua conceptie despre proprietate in viziunea Partidului Social Democrat, varianta romaneasca. Pentru ca distinctia dintre garantarea teoretica si cea practica a proprietatii este de natura sa bulverseze trei secole de teorie politica, care priveste partea simbolica si materiala a proprietatii decurgind dintr-o unica si indisolubila sursa.

Mai mult, de vreme ce proprietatea nu poate fi „decupata“ abuziv in doua (o absurditate mai mare in legatura cu acest subiect nici ca putea fi inventata!; Lenin ar fi invidios pe sofismele de calitate indoielnica pe care le fabrica fara incetare think-tank-ul „social-democrat“ romanesc), ea nu poate fi gindita independent de posibilitatea reala a proprietarului de a culege, asa cum el decide, „roadele“ proprietatii lui.
Un al doilea aspect este acela ca deciziile succesive ale Puterii de a prelungi, de la un termen la altul, inlesnirile acordate chiriasilor au mai multe consecinte grave, si inca pe termen lung. Cea mai importanta este chiar incalcarea sistematica si deliberata a dreptului de proprietate, in ciuda declaratiilor sforaitoare facute cu ocazia referendumului pentru Constitutie. Ei au cistigat – uneori luptind ani de zile, prin tribunale de aici sau de aiurea, impotriva recursurilor in anulare – dreptul de a se bucura, potrivit noii definitii iliesciene (si aprobate de Adrian Nastase, care a apreciat-o drept „corecta“) a proprietatii, de... reprezentarea casei recuperate. Deducem, din configuratia actuala a sistemului de taxe si impozite, ca proprietarul a cistigat dreptul de a plati impozite din ce in ce mai mari pe un imobil pe care nici nu-l poate locui asa cum doreste, nici nu-l poate exploata macar in sensul acoperirii cuantumului taxelor care intra, an de an, unde altundeva decit la bugetul statului.

Un al treilea aspect ar fi ca proprietarii sint pusi sa ispaseasca o vina care nu e deloc a lor, aceea a situatiei uneori cu adevarat imposibile in care se afla unii dintre chiriasi. Statul, singurul responsabil de prezenta stare de lucruri, nu gaseste altceva mai bun de facut decit sa arunce, din nou, pe umerii proprietarilor o responsabilitate care nu le apartine. Se ajunge astfel la o alta consecinta grava, care e aceea a crearii, in rindurile chiriasilor, a unor false asteptari. Prototipul chiriasului locuind in case nationalizate – desenat pe de o parte de lege, iar pe de alta parte de eterna prelungire a termenului prevazut initial – este cel al unui cetatean privind cu frustrare, ura si incordare la proprietarul transformat in monstru exploatator. Ura de clasa se muta, de pe terenul proletariatului, pe acela al chiriasului convins ca sursa tuturor relelor e proprietarul malefic, venit sa-i tulbure locuinta.
Nu se poate anticipa ce fel de „furtuna“ vor culege semanatorii de vint din PSD si din vecinatatea lui. Judecind dupa cele petrecute pina acum, daca va exista o furtuna, ea nu va fi suficient de puternica pentru a clatina monolitul de la Putere, ci va afecta, probabil, prin unde de soc, aceeasi Opozitie firava si ambigua, ca si pina acum.