OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Imi este teama ca a vorbi despre o miza sau un sens in cultura ar fi prea mult. De ce ar trebui sa existe vreun „sens“ in cultura? De ce sa cerem mize tocmai in cultura? Ce sensuri putem intrezari astazi in alte domenii, in legislatia noastra fiscala de pilda, unde nici nu apare o modificare ca imediat rasare alta contrara? Sau in cladirile haotice care „plombeaza“ si desfigureaza orasele? Ce mize au numeroasele greve care saracesc si mai mult o economie paupera si lipsita de randamente? Nici una. Inexistenta unor programe culturale minimale si eficiente, aspect asupra caruia profesorul Mircea Martin si altii au atras de mult atentia, fara sa existe cit de cit vreo reactie institutionala, face ca lipsa de sensuri culturale, adica, mai bine spus, de obiective sa fie evidenta.

E posibil insa ca aceasta lipsa de mize sa fie uneori benefica. Cei citiva tineri regizori care au reusit sa aduca succese internationale cinematografiei romane au facut-o impotriva „mizelor“ oficiale de acasa sau tocmai datorita lipsei acestora. Citiva scriitori romani, plecati de regula din tara, sint tradusi in numeroase limbi, in vreme ce „acasa“, in cel mai bun caz, asupra lor se mentine tacerea. O formatie camerala de exceptie, Cvartetul Belcea, se bucura de o buna recunoastere internationala, fara sa se sprijine pe „mizele“ lumii muzicale dimbovitene… Nu ascund asadar faptul ca, scriind acest raspuns, ma simt deja cuprins de teama in fata ideii ca ar putea sa existe anumite „mize“, „sensuri“, obiective culturale mai mult sau mai putin „oficiale“. Cine le-ar stabili si pe ce criterii? Un posibil obiectiv major ar fi, sa zicem, o cultura moderna, competitiva, buna de iesit „la export“. Or, ca si in cazul altor produse autohtone, nici cele culturale nu prea indeplinesc asemenea conditii. Cititorul roman cultivat, scria intr-un razvratit articol din Suplimentul de cultura tinarul prozator Adrian Schiop, „merge la duhovnic, isi face cruci in autobuz si are idei dure de dreapta“. Cel occidental e altfel. Ceea ce primul cauta cu nesat, celuilalt ii este indeobste indiferent. „Pasunismul“ folclorico-religios si derivatele sale, inventariate de Gabriela Gavril in ultimul numar al revistei Timpul, nu pot duce decit la idei de „uz intern“. Problema „exportului“ pare a fi mai ales raportarea la consumator. O idee pe care anti-consumistii nostri puritani o „combat“ cu indignare! In cel mai bun caz, pentru multi dintre ei, cultura romana s-a oprit undeva in interbelic sau, in cazul literaturii, prin anii ’80 ai secolului trecut, prin urmare, astazi, totul e… „pornografie“.

O cultura in care spiritul de harta si interesul de grup par preponderente actului de creatie in sine, dar si asteptarilor consumatorului, slab productiva si localista, adica fara posibilitati reale de a „iesi afara“, nu poate avea „sensuri“ pragmatice. De prea multe ori se intimpla, chiar si in anii din urma, ca „miza“ noastra culturala sa fie incarcata in exces de atribute propagandistice sau ideologice. Cind nu reuseste sa impuna „mizele“ propriei tabere de interese, cearta intelectualilor sfirseste indeobste cu pumni in masa si cu trintitul usilor sau denigrarea „adversarului“. Alteori, cu demisii si concedieri. Diversitatea este, de regula, trimisa imediat la colt. O cultura gregara si conservatoare, steril moralizatoare, care reflecteaza mai curind asupra propriului ei trecut, decit priveste catre viitorul imediat este, de la sine inteles, una a „contrasensurilor“. Or, in pofida unor zvicniri juvenile recente, cultura romana are tendinte gerontologice. Pe de alta parte, o cultura paupera ajunsa exclusiv la bunul plac al „pietii“ risca sa devina una „de tabloid“. Iar cultura romana nu dispune astazi de mecanisme eficiente de finantare. Singurul remediu pare a fi efortul singular, adica refugiul intr-o miza asumata in mod personal.

Decit sensuri colective anacronice impuse de mentalitati nostalgice, mai bine contrasensuri individuale, dar cu sanse de realizare. Imi este teama de „mizele“ culturale decretate de oricine si prin orice mijloace, atit timp cit altele, mai generale, ne lipsesc cu desavirsire. Prefer initiativa libera, individuala si privata, apta sa cistige interesul „consumatorului“ de cultura. Oferta culturala trebuie sa fie cit mai diversa. In aceasta directie sint optimist. De vreme ce, chiar in acest an, doi prozatori tineri, Cecilia Stefanescu si Dan Lungu, urmeaza sa fie publicati in Franta, gratie programului „Belles étrangers“, eforturile unora de a ramine in afara asa-ziselor „sensuri“ autohtone mai mult sau mai putin „oficiale“ – dar cu pretentia de a fi unanim recunoscute – se dovedesc printre putinele capabile sa dea un sens. Poate ca din asemenea exemple singulare ne vom gasi cindva si adevaratele noastre mize culturale.