OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unul dintre cele mai importante evenimente ale Festivalului National de Teatru din acest an a fost prezenta la Bucuresti a Centrului de Coregrafie din Orléans, condus de Josef Nadj, cu spectacolul Filozofii, inspirat de creatia lui Bruno Schulz. Considerat unul dintre cei mai importanti stilisti polonezi ai secolului XX, Bruno Schulz, romancier si pictor polonez de origine evreiasca, a fost ucis in 1942, intr-un ghetou, de catre un ofiter SS.

Josef Nadj, creatorul Filozofilor este, fara indoiala, unul dintre cei mai importanti coregrafi ai Europei si ai lumii. Nascut in Serbia, Josef Nadj si-a facut studiile de arta in Ungaria. S-a stabilit ulterior la Paris, in 1986 si-a fondat propria companie, iar din 1995 conduce Centrul de Coregrafie din Orléans.
Importanta lui Josef Nadj pentru istoria artei coregrafice rezida in maniera in care el a integrat un limbaj de dans foarte personal universului teatral. Genul de teatru-dans instituit de Josef Nadj nu urmeaza canoanele cu care ne-a obisnuit aceasta arta, reprezentate in principal de modalitati prin care actul teatral, cel mai adesea vorbit, este asezat intr-o relatie sintetizatoare cu dansul. In forma de arta pentru care opteaza Josef Nadj, tot ceea ce se petrece pe scena este dependent de un sens puternic sau de un complex de metafore care modeleaza formele de expresie.

De obicei, atunci cind urmarim un spectacol care isi manifesta inevitabil polisemia, sintem tentati sa cautam semnificatii, avem tendinta de a ne manifesta ca si cum noi sintem cei care realizeaza o arheologie a actului artistic, incercind sa scoatem la lumina un sens care se afla in consonanta cu ceea ce rezoneaza cel mai bine din spectacol cu structura noastra launtrica. In cazul spectacolului lui Josef Nadj, lucrurile stau cumva invers. In creatiile sale, metaforele, semnificatiile, sensurile au oarecum un statut aprioric in raport cu gestul scenic. Desigur, putem fi tentati sa credem ca acest lucru se petrece cumva in cazul tuturor produselor artistice, aproape toata lumea care gindeste si simte atunci cind creeaza isi tese substanta artistica in jurul unei semnificatii, dar aceasta semnificatie nu este neaparat manifesta, ea invitind la o analiza si o interpretare realizata de cel care priveste. La Nadj, sensul se manifesta imediat, suspendind exercitiul hermeneutic al spectatorului, producindu-i mai degraba o predispozitie spre generarea unei colectii de stari. Am putut observa aceasta modalitate de transmitere a creatiei lui Nadj urmarind spectacole precum Comedia tempio sau Le cri du caméléon.

Spectacolul Filozofii nu face nici el exceptie de la regula. Prezentat pe trei sectiuni, Filozofii este un exercitiu spiritual de factura suprarealista. Obiectele din spectacol amintesc de picturile lui Magritte, de combinatiile de obiecte si imagini care urmeaza logica visului. Spectacolul are cinci personaje, patru barbati grupati in jurul unei figuri centrale, calauzitoare, cu statut de maestru (sa fie oare acest personaj ecoul importantei pe care a avut-o figura paterna pentru viata si creatia lui Bruno Schulz?).
In primul act al spectacolului, publicul este invitat intr-o anticamera circulara, care inconjoara spatiul in care vor avea loc celelalte doua etape ale spectacolului. Asistam, de fapt, la o expozitie vie, la vernisajul unor tablouri video in care cele cinci personaje, ce amintesc de barbatii cu melon ai lui Magritte, sint protagonistii unor filmulete in care combinatiile de gesturi si obiecte sint metafore vizuale, care creeaza atmosfera ce se va institui ulterior in spectacol. Parcurgind de mai multe ori spatiul circular, putem vedea cum tablourile se modifica, iar ceea ce genereaza cel mai puternic sensul este tocmai ceea ce pierdem, ceea ce nu putem vedea intr-un tablou atunci cind urmarim un altul.

In cimpul intelegerii noastre se insinueaza astfel o tesatura de prezenta si absenta, conexiuni intre ceea ce vedem si ceea ce am fi putut vedea, intre ceea ce se petrece obiectiv si ceea ce ne imaginam ca s-a petrecut, intre ceea ce exista in sine si ceea ce subiectivitatea noastra pune in discurs. Prezenta acestei expozitii vii ca prolog al spectacolului induce o problema filozofica veche, o paradigma a istoriei gindirii: nu putem niciodata avea o viziune holista obiectiva asupra realitatii, vom fi permanent plasati intr-o perspectiva, intotdeauna ne este blocat accesul la lucrul in sine tocmai de catre pozitionarea noastra mai mult sau mai putin hazardata, mai mult sau mai putin impusa, intr-un unghi din care privim realitatea.
Inainte de a trece la urmatoarele etape ale spectacolului, trebuie facuta o precizare: creatia lui Bruno Schulz este, desigur, sursa de creatie pentru spectacol, universul de sensuri al artistului polonez este fara indoiala generatorul de substanta artistica pentru Filozofii (ajunge sa vizitam site-ul lui Josef Nadj pentru a vedea si care sint aspectele din creatia lui Bruno Schulz care fundamenteaza piesa).

Dar, pentru a avea acces la metaforele instituite de Josef Nadj atit in componenta teatrala, cit si in cea coregrafica, nu este o conditie necesara ca spectatorul sa efectueze o lectura completa a operei lui Bruno Schulz (atit cit a mai ramas din ea si cit s-a sustras distrugerilor din cel de-al Doilea Razboi Mondial). Filozofii este un spectacol cu sensuri de sine statatoare care pot fi „citite“ independent de sursa lor de inspiratie.
Al doilea act al spectacolului este reprezentat de un film, oferit intr-o maniera originala: spectatorii patrund intr-un spatiu circular, in centrul caruia se afla un trunchi de piramida din interiorul caruia vom auzi cum un grup de muzicieni isi vor interpreta live partiturile. Pe laturile trunchiului de piramida va fi proiectat un film de treizeci de minute, in care sensurile se vor aglomera. Personajele pe care le-am putut vedea in expozitia-prolog sint angrenate acum intr-o perpetua cautare, punctata de simboluri care trimit la configurarea unei esentialitati a lucrurilor.

Drumul – si el o metafora-paradigma a cunoasterii esentiale – este un laitmotiv al filmului. Totul se petrece in mijlocul naturii, in care sint inserate spatii configurate conceptual de catre protagonisti, in functie de un simbol central care se instituie ca centru al etapei discursului (mediul filmului este explicit inspirat de un gind al lui Bruno Schulz, dar il putem gasi in nenumarate alte conceptii filozofice, prin urmare contextul ales de Josef Nadj este universalizabil). Cautarea perpetua, inocenta si umilinta cu care „filozofii“ se apropie de lucruri, modul in care se petrece cautarea perpetua sint lectii pe care Josef Nadj ni le preda cu delicatete si intotdeauna cu un sens ce are un efect imediat asupra spectatorului. Atmosfera suprarealista invita la combinatii de semnificatii care conduc la descoperiri interioare ce nu pot fi intotdeauna cuprinse intr-un discurs turnat in cuvinte.

Al treilea moment la scenariului este reprezentat de actiunea scenica propriu-zisa. Trunchiul de piramida dispare, orchestra se retrage pentru a continua interpretarea live dintr-o fosa situata intr-o zona de deasupra spatiului in care se afla spectatorii. Pe scena apar cele cinci personaje, care ne vor prezenta modalitati de interactiune, organizate in jurul figurii centrale din film, calauzitorul sau maestrul. Limbajul coregrafic, discret, dar plin de forta in acelasi timp, este inseparabil de actul teatral nonverbal si este gindit astfel incit semnificatiile sint instituite cu umor, pastrindu-si totodata statutul de revelatii esentiale.

Un aspect important al acestei sectiuni a spectacolului este reprezentat de modul in care scena devine un partener viu al protagonistilor, modul in care Josef Nadj insufleteste obiectele ce populeaza universul celor cinci personaje ridica o alta problema filozofica extrem de importanta – anume cum se defineste gradul de autenticitate a individului in functie de relatia cu obiectele, de raportarea la spatiul sau vital, de instrumentalizarea sau conferirea cu sens a obiectelor care ii compun contextul exterior si interior (intre acestea doua existind, de fapt, o continuitate esentiala). Ceea ce asaza Josef Nadj intr-un act artistic prin jocul cu scenografia a fost deja instituit in discurs teoretic de gindirea de tip fenomenologic, care asuma ca nu sintem inconjurati de obiecte, ci de sensuri, ca, atunci cind ne indreptam spre un obiect, sensul pe care i-l conferim este aprioric lucrului.

Prezenta unei asemenea problematici intr-un spectacol nonverbal, in care discursul corporal si cel teatral sint sintetizate fara fisura, ridica o problema pe care probabil o constientizam uneori, dar care are atita greutate, incit o trecem in paranteza in vietuirea noastra cotidiana: ceea ce este esential nu poate fi discursivizat exhaustiv prin verbalizare. Conceptualul si corporalul se intilnesc in Filozofii prin transfigurarea cuvintelor lui Bruno Schulz, fapt care conduce la posibilitatea recunoasterii unor probleme universale, fara a fi necesar pentru spectator sa faca apel la autoritati teoretice care sa descifreze sensul a ceea ce vede. Si asta pentru ca sensul este aprioric oricarui gest.