Cînd aud sintagma „om de
cultură“, mă pregătesc deja să înghit lemne discursive.
La noi, omul de cultură este cel care nu citeşte Platon sau Kant,
Sofocle sau Thomas Mann, nu mai ştie matematică sau fizică, nu
ascultă Palestrina sau Anton Bruckner, dar citeşte presa culturală
naţională, din care Atlantida spiritului s-a scufundat în
oceanul unei uitări originare.
Îşi dă cu părerea despre epoci
şi genii, despre adevăr şi rost, în intervenţii egale cu
nişte firimituri, în raport cu banchetul fabulos al istoriei.
„Oamenii de cultură“ sînt cei care se admiră sau se
detestă reciproc în reviste şi pentru care articolele sînt
pretexte ale ego-ului lor, în loc ca întreaga lor fiinţă
să fie pretextul unei mari opere. Wittgenstein şi Kafka nu erau
oameni de cultură. Spre deosebire de oamenii de cultură care îşi
dispută azi ratingul şi instituţiile, animaţi de un „drum către
centru“ al voinţei de putere, şi nu al anamnezei, aceştia au
fost doi marginali – vulcane invizibile, prin care epicentrul
spiritului şi-a spovedit drama într-o lume a surzilor
încrîncenaţi în lupta pentru putere.
Hegel a fost primul care a vorbit, după
secolul saloanelor, despre cultură ca alienare (der sich entfremdete
Geist: die Bildung). Într-adevăr, spiritul este mai mult decît
această peliculă culturală revuistică. Dacă doar atît este
cultura, atunci trebuie să aspirăm la altceva.
Un asemenea discurs este deja
periculos: critica culturii evocă anti-cultura, revolta celui care
se crede autentic pentru că este necultivat. Dar nu acest fel de
infracultură este vizat aici. Revolta puberă a oricărui „Nietzsche
pe trotinetă“ nu este mai puţin inautentică decît
„contabilitatea de concepte“. Ca să te desparţi de „cultură“
trebuie să fi avut ceva de împărţit cu ea. Depăşirea
culturii, aşa cum au făcut-o Wittgenstein sau Heidegger, este una
de tip hegelian, prin suprimare şi conservare simultană.
Sensul orizontal al culturii
Sensul cel mai curent al culturii este,
astăzi, acela cu care operează antropologia: cultura ca totalitate
simbolică obiectiv dată, ca ansamblu de semnificaţii în şi
prin care trăiesc oamenii, sub forma unei veritabile „presiuni
atmosferice“ de ordin simbolic.
Astfel, cultura este – extensiv –
cam totul. Altfel spus: totul este cultural. Dar, intensiv, ea nu mai
este astfel nimic, deoarece se dizolvă în social. Abia o
definiţie elitară poate diferenţia cultura înaltă
(rafinată, instruită, educată) de o sumă de habitus-uri inerţiale
consuetudinare. Altfel spus: doar pentru că metoda impune
amplificarea extensivă a termenului descriptiv de cultură (cu
diluarea intensivă corespunzătoare), acest fapt nu înseamnă
că trebuie să renunţăm la o definiţie normativă, axiologică şi
aristocratică a ei.
Ideea de cultură s-a născut prin
sensul înalt al autenticităţii şi al propriului maximum al
omului. Există un sens ideal – deci vertical – al culturii, care
este mai mult decît sensul factual şi orizontal întrebuinţat
de antropologia culturală, într-o orbire care nu mai vrea să
distingă „cultura înaltă“ de orice fel de habitus
cultural, ca şi cum tot ceea ce este trebuia să fie sau ca şi cum
simplul fapt că ceva este îl face totodată pe acesta şi
semnificativ.
Sensurile verticale ale culturii
Dar distingem, în plus, trei
sensuri fundamental ascensionale ale culturii, ireductibile la
inerţia unui simplu dat (pre-dat), dar deductibile dintr-o chemare,
dintr-o vocaţie. Cultura semnifică astfel: 1. smulgerea omului din
zoologie; 2. desprinderea modernului din premodern; 3. desprinderea
elitei din masă. Primul sens e transcendental, al doilea este
categorial, al treilea este destinal. Cultura este, mai întîi,
o depăşire a limitaţiilor naturii, apoi o depăşire a
limitaţiilor istorice şi, în forma ei ultimă, o depăşire
de sine a omului însuşi.
1. Cultura ca depăşire a animalităţii
noastre perene
Animalul este dat şi închis,
complet determinat, lipsit de posibilitatea de a-şi da sieşi ceva.
Neîmplinirea omului, ca animal neîncheiat, este tocmai
privilegiul lui ascensional. Noi nu am depăşit pur şi simplu
animalitatea – ea palpită inerţial în noi. Umanitatea
noastră este, mai degrabă, o perpetuă sarcină. Numai omul îşi
poate cultiva spiritul, îşi poate dezvolta virtualităţile
alternative. Animalul este deja actualizat şi, tocmai de aceea,
circumscris în limitele acestei actualizări, care nu este o
auto-actualizare, ci o hetero-actualizare. (El a apărut pur şi
simplu, dar nu şi-a apărut sieşi. Iar omul, deşi îşi apare
sieşi, nu s-a apărut pe sine...) Dar puterea omului de a se
autodetermina nu este infinită, pentru că omul nu este infinit.
Existenţa omului precedă esenţa lui,
afirmă Sartre. Natura omului, nuanţează Merleau-Ponty, este de a
nu avea o natură. Amîndoi duc la limita absurdului o formulare
din Vernunft in der Geschichte, care spunea: omul este ceea ce face
el însuşi cu sine. Aceste formulări (transformate în
embleme ale unei libertăţi utopice) sugerează, dar nu precizează
(supremul ideal al non-gîndirii). Aceste „şlagăre“ sînt
ambele, ca atare, obscure şi vicioase, pentru că omul se poate
autodetermina (însă doar în interiorul unui domeniu de
variaţie), dar nu poate decide asupra posibilităţii lui de
autodeterminare. Nu poate decide – după bunul lui plac – asupra
fiinţei care îi întemeiază tocmai libertatea.
Înainte ca noi să ne dăm, prin
libertate, o fiinţă, nouă ne-a fost dată o fiinţă cu tot cu
libertate. Nu sîntem oameni pentru că sîntem liberi, ci
sîntem liberi pentru că sîntem deja, dintotdeauna,
oameni. Şi, în realitate, omul nu şi-a dat sieşi nici
existenţa şi nici esenţa.
Primo: El nu s-a născut pe sine, nu
s-a tras el singur de păr din genunea nefiinţei, la lumina fiinţei.
Sartre este, astfel, baronul Münchausen al filozofiei, iar
postmodernii sînt copiii mici care îl cred prosteşte şi
orbeşte.
Secundo: Omul nu poate deveni altceva
decît îi este deja posibil să devină (nu poate deveni
zeu, extraterestru, înger sau plumb). Dar libertatea lui este
libertatea realizării propriilor lui virtualităţi. Existenţa nu
precede esenţa, ci măreţia existenţei stă în a actualiza
plenar posibilităţile esenţei înseşi. Aşadar, să terminăm
odată cu acest anarhism proiectiv care, proclamînd
(fantasmînd) mereu o libertate uriaşă, dar utopică şi vidă,
este incapabil de libertatea robustă, efectivă şi concretă care
începe numai odată cu adevărul, şi anume cu necesitatea.
2. Cultura ca „sigiliu al
universalităţii“
Sensul iacobin, dureros, face din
intelect tribunalul care judecă tradiţiile premoderne, pentru că
ele cultivă implicit minoratul heteronomiilor care asfixiază
autodeterminarea. Dar „autodeterminarea maselor“ nu a generat un
popor luminat. Din contră, există azi o „cultură de masă“,
veritabil obiect al etologiei, care prezintă comportamente gregare,
nediferenţiate, şi un amalgam de superstiţii premoderne,
dezordonate şi sincretice.
Prin urmare, cultivarea intelectului
categorial a declanşat, în modernitate, o profundă amnezie
arhetipală. Hegel (autorul primei critici metafizice a Luminilor)
vorbea despre cultura Luminilor în termeni de alienare:
iluminarea, ca smulgere a intelectului din heteronomia
prejudecăţilor, exprima, pentru Hegel, unilaterala abstractizare
intelectivă, care pierde – tocmai de aceea – organicitatea
arhetipală, fragmentînd plenitudinea vieţii concrete,
substanţa. O adevărată cultură este dată însă de
ridicarea la o universalitate concretă care să nu piardă diversul
în opera abstractizării. Nu conţinutul prejudecăţilor este
în cauză, ci caracterul heteronom şi inert al unei posesiuni
a lor care nu este, totodată, şi o proprietate a lor. Deci nu
conţinutul, ci poziţia spiritului faţă de acest conţinut este
pusă în cauză. Deoarece o bună parte din suma
„prejudecăţilor“ aparţine tocmai spontaneităţii arhetipale
pre-categoriale a inconştientului colectiv, participînd deci
la tezaurul înţelepciunii arhetipale milenare. Altfel spus,
idealul libertar al Luminilor nu implică o necesară respingere a
conţinuturilor inconştiente, arhetipale, „tradiţionale“, ci
poate reîntreprinde asimilarea lor, sub rezerva critică a unei
aproprieri reflectate.
Cînd prejudecăţile devin
postjudecăţi, libertatea nu mai cere lichidarea marelui lor
conţinut, deoarece eşti liber în necesitatea însăşi
asumată. Altfel spus, diferenţa dintre o prejudecată şi o
postjudecată nu este de conţinut, ci este una formală. Este
acelaşi conţinut în regim nereflectat şi reflectat. Cel ce
se crede „liber de prejudecăţi“ ne spune, de fapt, că el a
gîndit totul, că este în permanentă stare de veghe, că
nu mai are inconştient, că el îşi percepe complet şi
transparent fiinţa şi sensul. În realitate, raportarea la
prejudecăţi este o sarcină a individuaţiei, o sarcină a vieţii:
aceea de a asimila conţinuturile inconştiente unei forme
amplificate a conştiinţei. Doar înţeleptul sau sfîntul
este cu adevărat liber de prejudecăţi, în nici un caz
anarhiştii care „sparg“ tabuuri ale căror fundamente arhetipale
le rămîn complet străine, fiind atît de orbi încît
să nu vadă că (în termeni jungieni) ceea ce se prezintă
eului sub formă de „prejudecăţi“ solidificate este tocmai
Sinele transcendental obiectivat, că ceea ce se prezintă ca
exterior şi ca alteritate este, de fapt, interiorul profund şi
identitatea uitată.
În ceea ce-i priveşte pe
„oamenii de cultură“, pe „intelectuali“, „literaţi“
etc., aceştia, eliberîndu-se de prejudecăţile moştenite,
sucombă instantaneu ca urmare a prejudecăţilor dobîndite.
Există discursuri şi forme mentale asimilate reflex, care devin noi
heteronomii subtile. A fi cu adevărat fără prejudecăţi presupune
un veritabil – şi perpetuu – „război invizibil“, o
permanentă veghe şi scrutare interioară, pe care inclusiv autorul
acestor rînduri o admiră, fără însă a o deţine. Cred
că, la propriu, numai sfinţii şi înţelepţii sînt
fără prejudecăţi.
„Cultura este o formare şi se
constituie prin forma universalităţii: astfel, omul cultivat este
acela care ştie să imprime tuturor acţiunilor sale sigiliul
universalităţii, care a renunţat la particularitatea sa, care
acţionează după principii universale. Cultura este o formă de
gîndire. Astfel omul ştie să se reţină; el nu mai
făptuieşte potrivit înclinaţiilor şi nemijlocitelor sale
dorinţe, ci se reculege. Graţie acestui fapt, el recunoaşte
obiectului o poziţie liberă şi se obişnuieşte cu viaţa
contemplativă. Acestei obişnuinţe i se adaugă aceea de a cuprinde
aspectele particulare în singularitatea lor, de a fragmenta
circumstanţele, de a izola diversele aspecte, de a opera abstract,
conferindu-i însă imediat fiecăruia dintre aceste aspecte
forma universalităţii. Omul cultivat cunoaşte diferitele aspecte
ale obiectelor, ele există pentru el, iar reflexia sa le-a dat
acestora forma universalităţii. Astfel, el poate lăsa să subziste
aspectele lor particulare. Din contră, omul incult, oricît de
bine intenţionat ar fi el, poate – cunoscînd aspectul
principal al unui lucru – să deformeze o duzină de alte lucruri.
Salvgardînd varietatea, omul cultivat acţionează concret; el
este obişnuit să acţioneze potrivit punctelor de vedere şi
scopurilor universale. Pe scurt, cultura exprimă simplul fapt că un
conţinut poartă sigiliul universalităţii.“*
3. Cultura ca destin
Chiar şi cultura aşa-zis înaltă,
academică, poate fi (şi chiar este) terenul unei anchilozări
mentale şi spirituale. Chiar şi discursul emancipator poate fi
reflexul unei pasivităţi mimetice (bazarul e plin de discursuri
care se pretind emancipatoare, rămîne să alegi versiunea
care-i atacă pe aceia pe care nu îi suporţi). Dar nu toţi
cei care proclamă emanciparea sînt liberi cu adevărat.
Cultura trebuie să fie o cultivare a libertăţii. Simpla libertate
primită, deci necîştigată, este cea mai subtilă formă de a
fi rob, sclav al unui discurs emancipator. Elita nu este deci
totalitatea constituită din „oamenii de cultură“. Dimpotrivă,
cu cît aceştia au actele mai în regulă, cu atît
faptele lor sînt mai puţin excepţionale...
Există oameni recenţi care, astăzi,
au alergie la termenul de „spirit“. Este normal, atîta
vreme cît acesta le este profund străin. Pentru a întrevedea
ceva din natura spiritului, spune Hegel, acesta trebuie înţeles
prin opusul lui, materia. Ceea ce este greutatea pentru materie este
libertatea pentru spirit. Altfel spus, dacă materia este gravitaţie,
spiritul este graţie. Adevărata cultură este, prin urmare,
anti-statistică, nu e un exerciţiu al majorităţilor. Cultura nu
este egalitară, aici nu se votează, şi toţi cei care se înalţă
prin înşelăciune se vor prăbuşi prin adevăr.
Într-o primă instanţă, aici nu
există „drepturile omului“: munca dă dreptul în cultură,
iar nu simpla existenţă. Cultura este, la acest nivel, o „selecţie
spirituală“, o meritocraţie, în care cel mai adaptat la
formele spiritului supravieţuieşte, iar cei necreatori sînt
îngropaţi în cripta istoriei, în nediferenţierea
anonimatului, judecata spiritului adeverind care dintre aşa-zisele
„personalităţi marcante“ ce au dominat conjunctural „cultura“
unei epoci au avut sau nu, cu adevărat, o identitate (sau erau
simpli izotopi ai epocii – cum ar fi astăzi, de pildă, puzderia
derridonilor). Marii creatori sînt aceia care au ştiut să
asculte vocea spiritului. Ei au fost emitenţi pe orizontală tocmai
pentru că au fost receptivi pe verticală.
Într-o a doua instanţă,
elecţiunea dă ierarhia fundamentală a existenţei în spirit:
unii sînt deja aleşi. Meritele lui Hegel derivă dintr-o
elecţiune (= inspiraţie), meritele miilor lui de comentatori
derivă, diferenţiat, numai din muncă. De asemenea, dacă Mozart
este deja un ama-deus, nu putem interzice acest lucru şi nu putem fi
tot atît de nesăbuiţi ca şi triunghiul lui Spinoza, supărat
pe Dumnezeu că nu a fost făcut pătrat...
Nu libertatea, aşadar, ci
supravieţuirea este un drept natural. Altfel spus, viaţa nu este
niciodată decît o axiomă, ca bun început. Ea este
întotdeauna o sarcină a spiritului, ca ducere la împlinire
a simplei supravieţuiri către o viaţă plenară. Masele au dreptul
să supravieţuiască, dar dreptul nu le poate da o viaţă ca atare.
Libertatea se cîştigă numai într-o confruntare cu
limita proprie, o confruntare a interiorului „propriu“ cu
exteriorul „impropriu“: numai sinteza lor reflectată oferă o
identitate (exact ceea ce lipseşte deconstructivitei, care pretinde
că a terminat-o deja cu două milenii de istorie a spiritului şi se
menţine mîndră în vidul ei bolnav de oroare de fiinţă).
Pentu că ceea ce „găsim“ în noi nu este propriul nostru
propriu, atîta timp cît acesta nu e reflectat, apropriat.
Este un conţinut – moştenit sau dobîndit, dar în
absenţă de noi înşine. Adevărata aristocraţie nu este
ereditară, ci destinală. Omul statistic este vegetativ-ereditar şi
nereflexiv-achizitiv. Deşi toţi sînt chemaţi, puţini sînt
aleşi. Numai aceşti aleşi formează aristocraţia Spiritului.
Împotriva acestor adevăruri se
ridică – intoxicată, meschină şi încruntată – invidia,
veninul care nu este altceva decît transpiraţia mediocrităţii,
sub forţa razelor solare ale oamenilor mari. Ea refuză să accepte
că fotosinteza este singura ei salvare şi preferă bezna în
care toate sînt egale şi fără contur. Invidia este aceea
care nu suportă ceea ce este măreţ, grandios şi impunător. De
aceea, acestea trebuie calomniate, pentru că neantul face umbră
spiritului, care nu îl lasă să rostească eu sînt. Tot
ceea ce poate nimicul să spună este: Lipsa mea de eu nu este ceea
ce nu este. Ea este tocmai ceea ce este: adică lipsă, absenţă şi
vid. Invidia este fundamentul toxicologic al acestei epoci
„post-culminative“. Deoarece, în locul lui Platon, ea are
doar un Foucault (victimă a libertăţii fără adevăr), ea spune
că filozofia a murit. Deoarece, în locul lui Caspar David
Friedrich, ea are doar un pişoar şi, în locul lui Wagner, ea
are doar une musique concrète (opere ale libertăţii fără
sens), ea spune că arta a murit. Deoarece, în locul
catedralelor, ea are stadioane (dopaj, dresaj şi derapaj), ea spune
că spiritul a murit.
Însă, doar „pentru valet,
geniul nu este un geniu“ – şi asta conform unei maxime spuse mai
întîi de Hegel, şi doar apoi de Goethe –, nu pentru că
geniul nu este geniu, ci pentru că valetul este valet şi priveşte
ceea ce este mare în sine cu o privire meschină de valet.
Deconstrucţia nu este decît versiunea valeţilor asupra
istoriei spiritului.
––––––––––––
*. G.W.F. Hegel, Raison dans
l’histoire, Paris, 1965, pp. 87-88.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters