Sentimentul impunităţii

Autor: Doina IOANID | Categoria: Editorial | 3 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Decizia de neîncepere a urmăririi penale mi se pare firească. Nici nu mă aşteptam la altceva în situaţia unei judecăţi corecte. Cum poţi incrimina un şef al statului ales cu 85 %, care a apărat integritatea acestui stat? Este o decizie normală, şi aberantă mi se pare ideea de a pune în discuţie, în această situaţie, persoana mea.“

Aceasta este declaraţia lui Ion Iliescu la aflarea deciziei că dosarul mineriadei din iunie 1990 a fost închis.

La adăpostul acestui NUP, fostul preşedinte devine mai mult decît indrăzneţ şi face declaraţii şocante, jignitoare nu numai pentru victimele mineriadei, ci pentru noi toţi, cei care am trăit sau am văzut la televizor cum i-a chemat pe mineri şi cum le-a mulţumit pentru reinstaurarea ordinii. Şi ştim ce a însemnat această reinstaurare a ordinii: teroarea sistematică de pe străzile Bucureştiului, bătăile, actele de vandalism, dar mai ales morţii. Dar noi nu ştim ce am trăit, nu ştim ce am văzut. Aberăm cu toţii, desigur!

Sfidarea lui Ion Iliescu nu pare să cunoască margini. Nici urmă de căinţă, de responsabilitate sau de asumare. Nu numai că judecata i se pare corectă, ci se consideră intangibil. Persoana sa este sacrosanctă. El este preşedintele ales de o majoritate zdrobitoare, care a apărat integritatea statului şi căruia i se pare aberant chiar şi să fie pus în discuţie. El a fost, şi încă mai este, deasupra legii. Punct.

Nu ne mai facem de mult iluzii în privinţa justiţiei române, ştim cu toţii cît de coruptă este. Pare deprimant şi cinic, dar aşa arată realitatea românească privită verde în faţă. Nu vom afla niciodată adevărul şi nimeni nu ne va face dreptate. Cît despre dreptatea Istoriei şi a Memoriei, ea este atît de îndepărtată, încît vom dispărea înainte de a vedea fie şi această justiţie morală. Sîntem atît de resemnaţi, încît nici măcar nu îndrăznim să sperăm la dreptatea concretă, din prezent, cea pe care ne-o dorim cu toţii. Dreptatea este doar una dintre nenumăratele deziderate intangibile. O să fie, o să vină cîndva, copiii noştri o vor prinde, poate. Dar de ce nu acum? De ce nu noi?

Şi ce fel de om face astfel de declaraţii nu numai cu seninătate, ci cu o asemenea satisfacţie şi siguranţă de sine? Cum de le poate face? Ei bine, acest om se numeşte Ion Iliescu şi poate face asta pentru că ştie că nu i se poate întîmpla nimic. Iar acest sentiment al impunităţii mă face să mă cutremur de-a dreptul, pentru că dă măsura neputinţei noastre.

Recomanda articolul prin:

Etichete: mineri, iunie, 1990, Universitate, Ion Iliescu

Comentarii utilizatori

Qui prodest?mihai rogobete - Sambata, 25 Octombrie 2008, 09:48

Este "vox populi" si "vox dei"?De cand este Dumnezeu bolsevic? Cand talharii cred in propriul dumnezeu, sau betivii, si ateistii comunisti cultiva credinta lui "cred ca nu cred" in propriul dumnezeu, Adormirea Sfintei Biserici romanesti n-are atitudine fata de degradarea politeista din care n-are de gand sa se dezmeticeasca. Baieti destepti, complici sau tampiti?

băieţimr. kalm - Duminica, 26 Octombrie 2008, 02:38

toţu sunt cinici, de un cinism fără margini. "oricum s-a prescris, nu?" parcă aşa au spus nişte ziarişti tembeli ridicând din umeri

Mirare?Dan - Miercuri, 29 Octombrie 2008, 10:48

Ce sa astepti din partea unui stalinist crescut la Moscova? El e bucuros ca a scapat de ancheta. Evident ca are un ego supraumflat: vinovati sunt cei care l-au votat, acei 85% cu care defileaza in CV, acea masa amorfa care de 17 ani incoace voteaza din disperare, sau din plictiseala, sau din frustrari, sau pur si simplu emotional si instinctual. Da, vinovati suntem cu totii, noi, acesti votanti irationali. Cat despre clasa politica romaneasca, care a suferit o fenomenala reciclara a fostilor membrii "tari" - si nu numai - din fostul PCR, mai poate fi ceva de spus?