OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Romanism, romanitate, balcanism bastinas, toate acestea sint citeva din componentele care obsedeaza postcomunismul romanesc nu doar in eseuri de mentalitate, ci si in filme ori spectacole de teatru. Ultimul produs remarcabil al regizoarei Mona Chirila, la Teatrul National din Cluj, intitulat UBUcuresti (dupa Conul Leonida fata cu reactiunea de I.L. Caragiale si Ubu rege de Alfred Jarry) mizeaza, deci, pe balcanismul autohton, dar intr-o forma ubuizata, dupa cum se va vedea in cele ce urmeaza. Gogoliana ca viziune, regizoarea a intentionat sa hibrideze grotescul caragialean cu absurdul lui Jarry, avind ca background experienta sa din citeva spectacole anterioare precum Casatoria de Gogol si Mantaua (un alt spectacol hibrid, de data aceasta intretesindu-i pe Gogol si Mihail Bulgakov). Ne doare sau nu, ceea ce face Mona Chirila in UBUcuresti (titlul inspirat al acestui spectacol apartinindu-i nimanui altuia decit caragialogului, bulgakovlogului si mai ales hitrului Ion Vartic, actualul director al Teatrului clujean) este o disectie a romanismului, atit cit poate fi acesta concentrat in mintile conului Leonida si ale Efimitei, teleghidate, de la un punct incolo, de „dumnezeii“ grotesti reprezentati de cuplul Ubu.
Ca spectacol-eseu (aceasta este trasatura majoritatii montarilor apartinind Monei Chirila), UBUcuresti o porneste de la „origini“; in emblematica scena de somn cu sforaituri, cu care debuteaza spectacolul, conul Leonida mormaie la un moment dat versuri disparate din Miorita, mai exact acele versuri la care orice roman reactioneaza ca tras de arc, in sens bombastic-nationalist: „Pe-un picior de plai/ Pe-o gura de rai“. În contra acestui spatiu paradisiac la prima vedere, functioneaza replica obsedanta a lui Ubu: „Cacart“.
Nu este greu de observat ca insusi titlul spectacolului clujean vehiculeaza si o interpretare scatologica (UBUcuresti, daca este sa fac o alt fel de explicitare a acestui titlu; interpretarea mea este abuziva, dar se nimereste, desi intentia oficiala a acestui titlu a fost doar aceea de a crea legatura intre Jarry si Caragiale, intr-o denumire care sa atraga atentia printr-un joc de cuvinte) si ca punerea in scena a Monei Chirila ar putea sugera radiografierea „anala“ a societatii romanesti, dar nu a aceleia de pe vremea lui Caragiale, ci a celei de acum. Este excrementialul (fireste, mai mult sau mai putin simbolic) reprezentativ pentru mentalitatea romaneasca actuala? Vom vedea in cele ce urmeaza.
În somnul sau emblematic, conul Leonida zumzaie, biziie, sforaie, recita, isi inghite limba; o roscata turbata, Efimita doarme lasciv, cu limba scoasa. Somnul celor doi este acela al unui cuplu usor de manipulat de datele realitatii. Tihna aceasta este intrerupta de zgomotul unui avion care ii trezeste din somn: ca sa isi vina in fire, Leonida si Efimita incep sa se imbie cu cintece oltenesti, sarmale si tuica (antologica este scena in care Leonida ii ingina sarmalei perfecte Somnoroase pasarele, romanta). Apoi se intra propriu-zis in textul caragialean, cu Leonida spunindu-si povestea in timp ce molfaie si fonfaie sarmale. Discursul personajului este intrerupt de imersiunea in spatiul casnic a o serie de obiecte „moderne“ (venite din secolul XX) care angoaseaza: avion, telefon, masina de scris, radio, televizor. Radioul difuzeaza fie o sirba nebuna, pe care Leonida danseaza ca in transa, mecanic, fie muzica simfonica funebra. Cea mai sperioasa este, insa, Efimita, de cite ori obiectele stranii (cu functie psihica de OZN-uri) invadeaza realitatea casnica. Apoi in cosmarul lui Leonida si al consoartei sale intervine cuplul Ubu: Ubu il imita pe Leonida, iar Leonida rosteste in somn replicile lui Ubu. Din acest punct, „Cacart“ devine atit parola existentiala a personajului lui Jarry, cit, partial, si a celui caragialean.
Cuplul Ubu este secondat de tepelusi in costume de revolutionari (scolari) sovieto-chinezi, purtind cu ei un condamnat care, in cele din urma, va fi descreierisit. }epelusii au manuale de istorie pe care le fircalesc si rescriu (pe muzica de Wagner), ei putind fi, mai concret, securisti-tortionari robotizati, adulatori ai „marelui“ Ubu, in rafale de aplauze regizate de madam Ubu. Momentul de apogeu al dictatorului Ubu, in care acesta isi proclama regatul scatologic, consta intr-o simfonie a flatulentelor; Dumnezeu decazut si grotesc, Ubu se potriveste cu balcanicul Leonida, desi firea blajina a celui din urma este mai degraba aceea a unui colaborationist temator de puterea stapinului sau. Aici, regizoarea Mona Chirila opereaza cu trecutul recent al romanilor, intrucit revolutia de care se teme Leonida este, in pararealitate, revolutia bolsevica si dictatura instaurata de aceasta. Desi nelinistiti de televizorul „extraterestru“, Leonida si Efimita urmaresc o telenovela, in timp ce rod seminte, iar, tentati de tarimul pamintesc, al ginganiilor omenesti teleghidate, „dumnezeii“ madam Ubu si Ubu descind in casa bucurestenilor de mahala, semn ca, cel putin efemer, cosmarul a devenit realitate. În cosmelia de la periferia Bucurestilor, cei doi Ubu, fascinati de televizor, privesc „Razboiul stelelor“ (seria noua), rontaind, si ei, seminte. Apoi performeaza operatia de descreieriseala care trimite, evident, la metoda spalarii creierului si la reeducarea comunista care a functionat deplin in Romania (si nu doar in inchisoarea Pitesti intre 1949-1952, ci la nivelul intregii populatii a tarii, chiar daca intr-o forma mai putin violenta decit descreieriseala oficiata de Ubu sau de unul din posibilii sai ucenici nestiuti, pe numele sau Eugen Turcanu). Madam Ubu cinta la vioara, tepelusii behaie, „dumnezeilor“ le place pe pamint, in casa de mahala, drept care incing o sirba cu tepelusii, tragind dupa ei si gazdele sperioase. Apoi Ubu, cu steag rosu, comunist, (semn ca „pompa de cacart functioneaza“, dupa cum gloseaza fericit personajul si anturajul sau) se inscauneaza ca dictator pe pamint, in timp ce invataceii sai, tepelusii, cu stegulete de carton, functioneaza ca strigatori lozincarzi. În final, Ubu sublimeaza de fapt discursul unor politicieni romani actuali, demagogi, patriotarzi etc. Sarmale, tuica, seminte de ros si dictatura, aceasta este Romania paminteasca, caci o Romanie „cereasca“ ar fi si foarte greu de imaginat.
Viziunea Monei Chirila este inrudita cu aceea a lui H.-R. Patapievici din Politice, respectiv din scrisorile catre Alexandru Paleologu, unde eseistul analizase in registru grotesc (si disperat, in acelasi timp) romanismul. Regizoarea spectacolului UBUcuresti pune in scena (luind ca pretext povestea conului Leonida si a Efimitei) tembelismul romanesc, plaiul mioritic in regim excremential (flatulenta ubuista), mintile scopite si nu in ultimul rind „analul“ sufletesc al romanilor. De aceea acest spectacol este un pamflet, dar unul teribil si percutant. Nationalistii ar putea fi inflamati si lezati din pricina unei astfel de montari a romanismului. Precizez, insa, ca nu este vorba de o viziune abjecta, ci de ilustrarea scenica a unei forme de disperare. Ca si H.-R. Patapievici, foarte talentata Mona Chirila acuza imbecilizarea romanilor, determinata fie de colaborationism, fie de mitocanie.
Totusi, UBUcuresti este nu in ultimul rind si o comedie ispititoare, chiar daca in umbra sa se poate ghici dira unor viitoare Gulaguri. Risul spectatorilor este puternic stimulat de interpretarea aproape fara gres a unei echipe de tineri actori, unii stihiali, altii cerebrali, cu totii, insa, foarte talentati. Pitorescul acestui spectacol tine in mod clar si de vigoarea ori nuantele fine ale acestei interpretari. Nu imi ramine decit sa sper ca atunci cind spectacolul va ajunge si la Bucuresti, el va fi inteles asa cum merita.