Cu greu îmi este dat să înţeleg sentimentul urii în viaţa
cotidiană, darămite să-l mai şi trăiesc. Oricine îşi poate imagina că pînă acum
am trecut prin fel şi fel de situaţii, am cunoscut mii de oameni pe care nu
i-am plăcut, unii chiar mi-au făcut nespus de mult rău, alţii m-au umilit,
poate chiar m-au chinuit în vreun fel – şi tot nu i-am putut urî. Nici eu nu
sînt uşor de suportat, am umori, nervozităţi şi hachiţe, limba ascuţită şi
adeseori extrem de critică – dar nu-i pot înţelege pe cei ce mă urăsc sau îmi
dau semne evidente că fac lucrul acesta, că m-ar mînca de viu. Iubesc o fiinţă
ce-mi este mai totul în lumea aceasta, care-mi spune adeseori că urăşte pe
cineva sau ceva, deşi este perfect conştientă că încalcă un precept divin, iar
acest lucru o face să sufere. Dar continuă uneori să urască! Şi să sufere.
Apetitul pentru amintiri
Apoi, profesional vorbind, prin cercetările şi scrierile
mele m-am apropiat de tot felul de concepte, precum frumosul, urîtul,
oportunismul, fermitatea, pasiunea, linguşirea, dragostea, trădarea etc., dar
nu m-am putut ataşa de ură, ca o categorie demnă de luare aminte, poate şi
pentru că mi se pare nevrednică o asemenea perspectivă de abordare, fie pentru
că nu o înţeleg, fie pentru că orice efort de descifrare şi cuantificarea mecanismului bio-psihologic al urii nu „se
merită“ prin eventualele finalităţi sociale. Unii au predispoziţie spre ură,
alţii nu! Cu certitudine însă, ea există, iar uneori ai sentimentul că domină
chiar, cel puţin la noi (în special, în formă colectivă), dar de fapt mai
pretutindeni, de vreme ce la Gonzaga University funcţionează de un deceniu
Institute for Action Against Hate, cu un organ de expresie (Journal of Hate
Studies) ce apare anual, începînd cu 2002, şi care pregăteşte pentru 2010 un
volum tematic intitulat The Other Among Us.
De ce această aparent personalizată introducere, dorind să
vorbesc despre o carte, dintre multele mii ce mă tot ispitesc? Sînt tocmai sub
impresiile proaspete ale lecturii unui tom recent apărut la Editura Polirom,
semnat de Gabriel Andreescu, L-am urît pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă
(2009, 374 p.). Nu mi-aş fi putut imagina că autorul volumului este capabil de
un asemenea sentiment sau că îl poartă în sine – pentru că, se pare, cu toţii
dobîndim o asemenea genă –, intelectual de o rară profunzime a ideilor, delicat
la înfăţişare, cîndva chiar practicant de yoga. Îi ştiu scrierile – pe unele chiar
foarte bine, citite cu creionul în mînă –, este extrem de sensibil şi combativ
faţă de tot ceea ce presupune îngrădire umană şi spirituală, poartă polemici,
nu se teme de autoproclamaţii intelectuali publici, care, în afara vervei şi a
trivialităţilor, n-au produs nimic demn de luat în seamă pentru posteritate, şi
cîte şi mai cîte.
Surpriza vine însă şi de la... apetitul lui Gabriel
Andreescu pentru amintiri, pentru fragmente tematice de „poveste a vieţii“,
care acoperă o perioadă în fond tragică pentru el. În vreme ce alţii nu mai
ştiu cum să-şi ascundă trecutul sau să şi-l fabrice pentru a părea „eroic“,
fluxul memoriei lui Andreescu se îndreaptă spre detaliu, spre o serie de
amănunte ce astăzi se pare că sînt refuzate. Mai mult chiar, la două decenii de
la sfîrşitul unui regim precum cel traversat de noi, fiecare îşi aminteşte
parcă partea vulgară a existenţei, cotidianul cenuşiu, extrem de plumburiu, cu
cozile imense pentru pîine şi lapte, lipsa căldurii şi a luminii. Da, acestea
sînt imaginile ce astăzi ne sînt impuse stăruitor ca amintiri prin multele şi
diversele mijloace mass-media.
Un alt model al supravieţuirii
Însă Gabriel Andreescu merge cu aducerea aminte şi spre alte
zone ale trăirii umane, în anii catalogaţi de istorici şi de politologi, prin
abuz şi teribil de restrictiv (poate nu lipsit de intenţie!), ca fiind „era
Ceauşescu“. O fi fost el Ceauşescu secretar general al Partidului Comunist şi
preşedinte de republică, numai că autorul memoriilor de faţă s-a confruntat în
principal cu „ticăloşii cinstiţi“ ai epocii – ca să-l parafrazez pe Andreescu
–, cu ofiţerii de Securitate şi cu turnătorii aflaţi în slujba lor (uneori,
aparent prieteni şi tovarăşi de idei ori de intimă revoltă), cu aparatnicii, cu
vecinii şi colegii „bine intenţionaţi“, care voiau să-ţi dea un sfat bun, „să
nu te pui cu puterea“ etc. Cu alte cuvinte, se confrunta cu sistemul, aici
avînd de fapt cheia distincţiei dintre disident şi rezistent în anii regimului
comunist. Pe la 15-16 ani, pentru mine Ceauşescu era o... simplă noţiune,
abstractă, pentru că cei ce m-au făcut să percep faţa adevărată a lumii în care
trăiam purtau cu totul alte nume: col. Constantinescu, mr. Polak, Olaru
(secretar UTC), Zugravu (prof.), Filimon (conf. univ.) şi cîţi, şi mai cîţi.
Dintre aceia pe care i-am cunoscut, aceştia m-au făcut să simt gustul amar al
regimului, al interogatoriilor, al sancţiunilor, al umilinţei de a mă prezenta
o dată la două zile pentru „verificare“, al răului renume printre concitadini,
cel de la vîrf fiind doar un banal tablou în faţa clasei, la şcoală, personaj
pe care l-am privit fără să-l văd dintr-a întîia pînă la finele facultăţii.
Dacă în acei ani mai toată lumea încerca să se salveze în
principal de la înfometare şi îngheţ, Gabriel Andreescu ne oferă şi un alt
model al supravieţuirii, mîntuirea prin cultură, prin lecturi temeinice şi
reflecţie, dar şi prin solidaritate, legătura, coeziunea cu alţii care, de
asemenea, erau ieşiţi din front. Din această ultimă perspectivă, ni se oferă
portrete admirabile de „proscrişi“, de opozanţi, de îndărătnici, precum Doina
Cornea, Grigore Florescu, Teodor Vulcan, Carmen Popescu, Doina Raicu, Virgil
Mureşan, Sorin Vieru ş.a., dar şi de susţinători ai acestora din Occident, un
loc aparte deţinînd Mihnea Berindei, Dorin Tudoran şi Dinu Zamfirescu, pentru
că – după cum excelent sintetizează Gabriel Andreescu – „disidenţa internă ar
fi însemnat prea puţin fără exil“.
Ca istoric privind lucrurile, realizez acum tot mai mult
prăpastia – chiar şi numai cantitativă – ce se tot adînceşte între
istoriografia referitoare la comunismul din România şi aceea care ar trebui să
abordeze mult mai sistematic şi mai coerent partea de Românie din afară, activă
în lumea liberă, în anumite momente chiar extrem de activă în probleme precum
cele legate, aici, de biografia lui Gabriel Andreescu.
Exerciţiul levitaţiei
Am încercat cîndva să fac acest lucru, printr-o analiză
socio-istorică a mărturiilor oferite de Arhiva Europei Libere, cercetată şi
citată deja de autorul volumului de faţă. Am abandonat, însă, după cîteva luni
de investigaţie (cred că prin 2005), pentru că ceea ce am găsit în acele
fonduri (doream o analiză comparată cu Ungaria) era nu doar... destul de inegal
ca valoare (ca să nu folosesc cuvîntul „insignifiant“), dar mai ales într-o
dezordine greu de înţeles pentru mine! (Dar a cărei sorginte, totuşi, o
prezumez.) Dar ce ne mai miră?! Cînd, în ţară, chiar guvernanţii „comasează“
două dintre cele mai importante instituţii de cercetare pe tema comunismului
(Institutul de Investigarea Crimelor Comunismului cu Institutul Naţional pentru
Memoria Exilului) – pentru a salva altele cu totul inutile –, fără a ţine seama
de o minimă „disciplină a disciplinei“ şi de particularităţile funcţionale şi
de cercetare ale fiecăreia, ce mai putem zice?
Important este că autorul, Gabriel Andreescu, ne oferă
aceste pagini asupra celor care – culmea ironiei – îl apărau din afară, în
vreme ce în ţară mulţi se fereau de el ca de ciumă. Iar dacă despre aceştia din
urmă aproape că nu aflăm mare lucru (adică au ratat şansa de a spune ceva
posterităţii, prin atitudinea lor deplorabilă), rememorarea gesturilor şi a
acţiunilor lui Mihnea Berindei, de pildă, vine parcă să mai estompeze din
răutăţile celor care îi pun în cîrcă tot felul de inepţii.
De altfel, cartea lui Gabriel Andreescu trebuie citită, şi
nu povestită. Nu pentru că ar conţine figuri de stil ori descrieri ce ar putea
fi bănuite – după titlul volumului – de un tragism ce-l resimţim în alte
scrieri ale diverşilor proscrişi ai epocii. Nici printr-o autovictimizare
lacrimogenă! Gabriel Andreescu reuşeşte exerciţiul levitaţiei din cotidianul
mărunt al epocii care nu ar trebui să poarte un nume („Ceauşescu“), epocă a
umilinţei umane, a spiritului care a învăţat să se hrănească din orice, de la
celebra – dar defuncta – „Bibliotecă pentru toţi“ pînă la copiile
(„xeroxurile“) şi publicaţiile diverselor biblioteci de pe lîngă unele ambasade
străine.
Cu alte cuvinte, în proporţii bine dozate, autorul vorbeşte
despre el doar în măsura unei sumare biografii, de intelectual ce se formează –
în accepţiunea cea mai complexă a termenului. Este un autodidact nu doar în
sensul empirismului, ci al lecturilor grele şi al reflecţiei autentice, dar mai
ales în ceea ce priveşte simţămîntul civic, în care libertatea spirituală este
mai presus de orice. În fapt, Gabriel Andreescu s-a călit în faţa răului, sub
povara urii!
urât titlubmarian - Sambata, 16 Ianuarie 2010, 12:38
ura nu a fost niciodată judecător, doar executant, ce face Gabriel Andreescu este una, ce debiteazp recenzentul este altceva, te face sî nu-ţi placă nici Andreescu. Şi eu l-am urât pe Ceaşcă, ei şi? Ceaşcă a fost un produs la sistemului plus al balcanismului.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters