OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

lui Stefan Stoenescu

Ingrata este istoria. Nerecunoscator, indiferent, cinic, pragmatic timpul. Eternitatea. Care eternitate, cind mai totul se consuma, alearga, arde, repede, totul acum, nu va mai urma nimic? Nici rai, nici iad, nici gauri negre, nici Big Bang, nici nici, Stunde Nul. Ex Nihilo Nihil.

Un film documentar sau cum sa-i zicem daca era mai mult decit un film documentar? Dedicat lui Sergiu Celibidache. Marele muzician. Ieri era, astazi nu mai este. Un serial transmis pe Mezzo, in indiferenta caniculara a bastinasilor romani care stau cu ochii pe Basescu, devine ridicol, in timp ce prietenii de la Tanglewood se duc sa vada Don Carlos cu Levin si-l asteapta pe Kurt Mazur cu ultimele simfonii de Mozart – vi-l mai aduceti aminte pe Mazur la Bucuresti, a doua zi dupa 11 septembrie, cum a dirijat impresionant si ne dovedea ca muzica se poate opune barbariei, precum barajul de la Assuan apelor Nilului? – ne-a emotionat si pus pe ginduri. Rascolind, chiar si in zile de vacanta, mai usurele, zice-se, in activitati si preocupari, cele frou-frou fiind mai adecvate tinutei lejere estivale, rascolind un intreg trecut. Pitit in propria noastra memorie. Culturala, afectiva, sentimentala. Memorie pur si simplu.

Un Celibidache olimpian, cum il stiam de la Ateneu sau din putinele inregistrari filmate – un dusman feroce al inregistrarilor acest compatriot al nostrum livrat Occidentului de propria nostra mediocritate. Un Celibidache viu si ironic, stapin pe sine, din tinerete, ca si in anii maturitatii. Un Celibidache amator de jazz, student la matematici, amorezat de o dansatoare cu nume celest, precum Iris Barbura, povestea lor de dragoste putind deveni chiar subiect de carte. Chiar nu avem o carte-monografie dedicata lui S.C. Am urmarit un muzician la sfirsitul senectutii, mai obosit, parca, de aceasta data si implinit trupeste cum nu l-am vazut niciodata, plin de ardoare, dar fara acel pathos care-i decoda fierbinteala, tumultul launtric. Bine strunit, altminteri, aratandu-le mai tinerilor sai companioni intr-ale muzicii ce inseamna „sunetul pur“. Cel natural, de care vorbea cu aceeasi simplitate si Ioan Holender, majestuosul director artistic al Festivalului Enescu, acel sunet natural care nu exista la Sala Palatului. Celibidache cu studentii, explicind, lamurind un detaliu, acordind atentie maruntisurilor care fac marea muzica. Plimbindu-se agale, la bratul sotiei, intr-un cadru rustic, undeva in Germania, casuta lui de la München, lebedele carora le da de mincare. Si muzica. Si miracolul vietii. Celibidache – un om in virsta altminteri, surizind, calm, asta e, ce putem face?

Dincolo de succese, de glorie, de marmura statuilor si nume distinse devenite strazi sau piete. Ce sa insemne numele marelui muzician roman, viu si activ pe micul ecran sau in memoria noastra, raportat la o bucata de tabla protapita printre automobile care claxoneaza la o intersectie aglomerata ? Ce sa faci cu numele unei scoli, oricit de prestigioasa ar fi, atunci cind cel ce se ascunde dupa un nume nu mai exista? Este indecent sa pomenim de numele gratios al lui Dinu Lipatti, cind atitia imbecili se lafaie in urechile noastre si ne potopesc vederea. Un soi de furie surda si revolta neputincioasa ne cuprinde cind citim sau vedem sau auzim atitea idiotenii exprimate uneori de oameni respectabili, doar din dorinta de a cistiga sufragiile marelui public. Cum sa fii popular ca Hagi, dar pretuit ca Beethoven? Cum sa ai notorietatea Nadiei Comaneci, dar sa beneficiezi si de prestigiul lui Mozart sau Wagner? Ce era inainte doar geniu, acum este o treaba de PR, de management, de advertising, de nu mai stim sa pretuim sunetul pur. Si natural. Si muzica in sine. Si bunul simt. Fara zorzoanele publicitatii si tehnicile de manipulare ale gustului public. Muzica, arta in general, au devenit si ele o industrie. Asta este, nu se poate face nimic. Dar simplul gind la Celibidache sau Dinu Lipatti ar trebui sa ne faca mai circumspecti.

Exista si astazi marea muzica. Marea literatura. Arta, in genere. Ramine s-o descoperim, sa ne-o apropiem, s-o iubim. Asa, firesc, natural, simplu, ca o sonata de Mozart sau un cvartet de Beethoven. Ce simplu ar fi daca nu ar fi complicat. Cine sa ne limpezeasca slabiciunile si cum sa facem ca sa avem acces acolo unde incep marile bucurii si rasfatul voluptatilor atinge culmi ale sublimului? Adorno spunea cindva ca nu se mai poate face poezie dupa Auschwitz. S-a facut. Dar dupa recitalul lui Dinu Lipatti de la Besançon, dupa acel Preludiu-Coral de Bach cintat cu putin timp inainte de a muri, se mai poate face muzica? S-a facut. Dar dupa ce ascultam Variatiunile Goldberg cu Glenn Gould, interpretate la 18 ani si apoi la 50, cu o diferenta de cinci minute intre ele, se mai poate asculta muzica? Se poate, se poate orice. Filmul despre Celibidache ne spune ca nu se poate orice si oricum. Cel putin asta am inteles din tot ce ne-a lasat. Celibidache. Dinu Lipatti. Glenn Gould. Nu sint multi.