OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Venit pentru a doua oară la Festivalul de Jazz de la Gărâna, chitaristul norvegian Terje Rypdal a cîntat alături de renumitul basist ceh Miroslav Vitous (şi el pentru a doua oară la Gărâna) şi de toboşarul american Gerald Cleaver. Concertul de joi seara a fost un extraordinar dialog între cei doi mari instrumentişti, secondaţi cu brio de Cleaver. Colaborarea dintre Rypdal şi Vitous datează din 1978, cînd au scos primul album la ECM, împreună cu toboşarul Jack DeJohnette, după care au continuat în acelaşi trio, formulă care a dus la finalizarea albumului To Be Continued. Stilul cerebral şi extrem de clar al lui Rypdal, care a depăşit cu mult aşteptările publicului, s-a suprapus perfect pe acordurile sensibile ale basului lui Vitous. Rypdal a cîntat ca întotdeauna, cu efectele cunoscute, cu schimbările de ritm rapide, cu întoarcerile lui surprinzătoare, creînd o adevărată feerie a simţurilor. Vitous a încercat să contrabalanseze prin sensibilitate şi o anume serenitate, echilibrul dintre cei doi fiind menţinut cu mare abilitate de Gerald Cleaver, care a constituit o mare surpriză. Rypdal a condus întreg registrul muzical, cu nobleţea şi eleganţa cunoscute deja. Seara a fost încheiată de concertul timişorenilor de la Funky Growl, trupă nou înfiinţată, care are în componenţă următorii muzicieni: Petre Ionuţescu (trompetă, keyboard), Gabriel Almasi (chitară), Utu Pascu (bas), Tavi Scurtu (tobe), Lucian Nagy (saxofon), Alin Constantin (platane), Daniel Dorobanţu (artist audio-vizual). Este greu, după un concert exploziv precum a fost cel oferit, înaintea acestora, de Rypdal, Vitous şi Cleaver, să mai asculţi altceva, însă nu mi-a plăcut faptul că publicul românesc nu prea doreşte, în general, să le acorde şanse propriilor săi artişti. Poate că ar trebui să privim cu mai multă îngăduinţă eforturile acestora, mai ales pe cele ale unor artişti tineri care încearcă să facă muzică într-un registru atît de selectiv. A doua seară, cea de vineri, a fost una senzaţională, deoarece i-a adus alături de noi pe mult aşteptaţii Béla Fleck (banjo), Zakir Hussain (percuţie şi tabla) şi Edgar Meyer (contrabas). Fiind singurii artişti care au urcat pe scena de la Gărâna în seara zilei de vineri – ei cerînd în mod special acest lucru –, cei trei profesionişti au cîntat mai bine de două ore şi jumătate, pentru un public mai numeros şi mai înfometat ca oricînd de muzică. Fermecaţi de seriozitatea publicului, dar şi de frumuseţea locului, Béla Fleck, Zakir Hussain şi Edgar Meyer au demonstrat într-un adevărat tur de forţă că muzica e, în primul rînd, emoţie. Considerat a fi unul dintre cei mai buni artişti de banjo din lume, Béla Fleck a primit foarte multe premii Grammy (11 cîştigate şi 27 de nominalizări), abordînd o gamă variată de genuri muzicale, de la jazz la muzica pop, country, folk, bluegrass. Percuţionistul de origine indiană Zakir Hussain este, de asemenea, un muzician foarte special, cu un număr mare de concerte pe an, înregistrări, cursuri de percuţie şi tabla, implicîndu-se totodată şi în promovarea muzicii indiene.

 

Una dintre cele mai fructuoase colaborări a avut-o cu John McLaughlin, cu care a cîntat într-un proiect fusion numit Shakti. Influenţat de muzica americană populară tradiţională, Edgar Meyer, cel de-al treilea component al trupei, este un excelent basist şi compozitor. Colaborarea celor trei a început în anul 2006, cînd Zakir Hussain a fost ales de către Béla Fleck şi Edgar Meyer pentru a compune muzica unui triplu concert pentru Neshville Symphony. Piesa intitulată The Melody of Rhythm, Concerto, împreună cu alte piese compuse de către cei trei muzicieni, a apărut în 2009, pe un CD intitulat The Melody of Rhythm – Triple Concerto&Music for Trio. Şi la Gărâna, concertul acestora s-a bazat pe piese cuprinse în acest album, creaţii proprii, excepţie făcînd un solo la contrabas al lui Meyer, după un preludiu de Bach, iar momentul culminant a fost Making Music, piesă de rezistenţă de pe primul album solo – intitulat tot Making Music –, apărut în 1987 şi semnat de Zakir Hussain, un album de referinţă care îi reunea pe Hariprasad Chaurasia (flaut), Jan Garbarek (saxofon) şi John McLaughlin (chitară acustică). Însă toate piesele au entuziasmat în aceeaşi măsură publicul. Cei peste 7000 de oameni veniţi să-i asculte în mod special, în această seară, cred că au primit pe măsură ceea ce au aşteptat. Era suficient să închizi ochii şi să atingi muzica. De la compoziţiile extrem de sensibile şi de meditative ale lui Zakir Hussain la poezia care fremăta în fiecare sunet scos de banjo-ul lui Béla Fleck, peste care trona gravitatea extraordinar de firească a fiecărui sunet, cuprinsă în compoziţiile lui Meyer, totul s-a armonizat şi s-a completat perfect. Un trio autentic, o seară plină de magie, într-un spaţiu tulburător. Da, armonia dintre trup şi suflet am simţit-o din plin în această seară. Întors către sine într-un mod autentic, omul poate recrea lumea. O lume care se află în el şi care îşi rescrie prin fiecare sunet o nouă poveste. Sufletul fiecăruia dintre noi, sufletul pămîntului-mamă, sufletul primilor oameni, creaţi pentru a înfrumuseţa lumea. Lumea primilor paşi, a primelor emoţii, a primelor poveşti. A începutului, cînd oamenii îşi erau suficienţi lor înşişi. Şi credeau. În primul rînd, în speranţă. Asta au reuşit – ba chiar mult mai mult decît atît – cei trei mari artişti.

 

Acest fabulos spectacol se pare că a „închis“, din păcate, într-un mod extrem de nepotrivit, porţile Festivalului de la Gărâna, de anul acesta. Realitatea că omul se află sub vremuri nu e niciunde mai plină de sensuri ca la un festival. În speţă, ca la cel din acest an. Fiindcă la Gărâna experimentezi nu numai diversele formule artistice care ţi se oferă (de la muzică la literatură, sculptură, fotografie etc.), ci şi comuniunea cu natura. Dacă frigul înţepător al nopţii poate fi domolit, cumva, cu un vin fiert sau cu mai multe haine, ploaia care a curs încontinuu şi ceaţa nu prea pot fi îmblînzite. Gărâna nu este doar muzică, ci şi natură. Aşa că, cea de a treia seară, în care aşteptam trioul polonez condus de Marcin Wasilewski (Marcin Wasilewski – pian, Slawomir Kurkiewicz – contrabas, Michal Miskiewicz – tobe), cvartetul olandez al lui Wolfert Brederode (Wolfert Brederode – pian, Claudio Puntin – clarinete, Mats Eilertsen – contrabas, Samuel Rohrer – tobe), trioul austriac condus de Wolfgang Muthspiel (Wolfgang Muthspiel – chitară, Matthias Pichler – contrabas, Andreas Pichler – tobe), precum şi trupa ungurească Djabe (Barabás Tamás – chitară bas, Egerházi Attila – chitară, tobe, Kovács Ferenc – trompetă, vioară, vocalist, Banai Szilárd – tobe, Kovács Zoltán – pian, keyboards), nu a fost deloc ceea ce ne-am dorit. Lume puţină, ploaie, sunet ce se auzea slab şi distorsionat şi nişte artişti care îşi merită toate aplauzele. Cei puţini, care au avut curajul să rămînă la festival, s-au adăpostit pe unde au putut, alţii, mai înţelepţi, au rămas aproape de „casele“ lor sau au plecat, iar ceilalţi, sper că nu s-au rătăcit prea mult... Parte a spectacolului, vremea de anul acesta a susţinut recitalul cel mai lung. Cu atît mai trist cu cît, pentru ultima seară, cea de duminică, au fost aşteptate voci şi nume mari: Patricia Barber, Trygve Seim&Frode Haltli (Norvegia), trupa suedeză Dan Berglund’s Tonbruket şi românii de la Bega Blues Band. Gărâna nu înseamnă însă numai muzică. Şi la festivalul de anul acesta, au fost programate diverse evenimente culturale. Amintim volumul lui Petru Ilieşu, Jazzul ca stare de spirit, apărut la Editura Planetarium, în 2010, şi scos în condiţii grafice deosebite, precum şi două cărţi-experiment propuse de Asociaţia Culturală Ariergarda: Cartea străzii Eugeniu de Savoya, volum scos la Editura Brumar şi coordonat de Daniel Vighi, şi Spaţii părăsite. Cartea de la Lipova, o antologie literară apărută la Editura Mirador, Arad, în 2009. Tot aici, Sorin Despot şi-a lansat volumul Apasă, iar plasticiana Elisabeth Oshsenfeld a prezentat două expoziţii la care au participat mai mulţi artişti plastici din ţară şi străinătate. Festivalul de la Gărâna este pentru toţi cei care au fost prezenţi aici, cum spunea şi Zakir Hussain în minunata seară de vineri, o mare şi autentică familie. Chiar dacă pentru mulţi ultimele acorduri ale muzicii au fost mai triste.