OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Primele zile ale lunii octombrie au propus, la Opera Naţională Bucureşti, în cadrul ciclului „Opera Rara“, secvenţe din I Capuleti e i Montecchi (nicidecum „ed“, cum este notat în program) de Bellini, beneficiind de o distribuţie excelentă, cu glasuri unanim apreciate şi cu o abordare expresivă, sensibilă şi dramatică deopotrivă. I-am aplaudat cu plăcere pe Mihaela Stanciu – o Giulietta încărcată de trăiri intense, de la dragoste la spaimă, la speranţă şi deznădejde, redate prin cîntul vibrant, sincer, cuceritor, pe Mihaela Işpan – tînără mezzosoprană care, în Romeo, a avut o anume sobrietate, abordînd personajul în travesti cu inteligenţă şi cu frazare elegantă, vocea frumoasă şi datele personalităţii sale regăsindu-se plenar în partitura dificilă, pe tenorul Teodor Ilincăi, o perpetuă revelaţie, cu fiecare nouă apariţie parcă mai sigur pe glasul cu timbru „eroic“, incisiv, cu acut strălucitor, deprinzînd şi secretele „interpretării“. I-am admirat, de asemenea, pe basul Pompei Hărăşteanu – care continuă să ne uimească prin prospeţimea şi prin anvergura cu care se implică (şi) în noi roluri, acum un Lorenzo echilibrat, cu accente şi cu reliefări de sensuri care îi sînt proprii – dar şi pe basul Marius Borsos, glas cald, rotund, care ar trebui dublat de un temperament mai aproape de vîrsta sa (încă) juvenilă, acum un onest Capello.

 

Într-un efort cu totul remarcabil, soliştii au fost acompaniaţi la pian de Ioana Maxim (melomanii care umpleau foaierul amenajat pentru asemenea producţii fiind încîntaţi să asculte pagini de mare frumuseţe în tălmăciri pe măsură, ascultînd cuminţi) şi de mult prea ampla „vorbă“ a jurnalistului politolog-meloman Sever Voinescu. Acesta a povestit mai bine de o jumătate de oră, cu un fel de joc scenic, ceea ce, de altfel, l-a determinat să iasă şi la aplauze de mînă cu interpreţii, convins că face parte din „piesa“ care, cu o minimă regie punctată de Anda Tăbăcaru-Hogea, nou director al Studioului experimental, s-a bucurat de un binemeritat succes. Cu singura rezervă că… seara nu s-a derulat în cadrul Studioului (nefiind notată ca atare), deci nu se mai justifica evoluţia în foaier, cu partitura în faţă.

 

A urmat un alt moment de interes, de această dată chiar în spectacol – Madama Butterfly de Puccini, în care rolul titular a fost susţinut, în debut, de către soprana Ruxandra Urdăreanu, invitată în stagiunea ONB, atrăgînd admiraţia publicului nu doar pentru glasul generos, bine condus, egal şi penetrant, ci şi pentru maniera în care a construit personajul, poate mai rezervat la început, acumulînd tensiuni şi o vibraţie interioară şi culminînd impresionant în aria finală; o surpriză extrem de plăcută pentru mulţi dintre cei aflaţi în sală, asigurînd anvergura şi reuşita unei reprezentaţii în care parteneri i-au fost tenorul Gabriel Năstase şi baritonul Vicenţiu Ţăranu în rolurile principale, sub bagheta lui Răsvan Cernat, orchestra sunînd dens, cu secvenţe de mare forţă alternînd cu cele lirice, într-o paletă coloristică bine gradată, corul (pregătit de excepţionalul Stelian Olariu) evoluînd, ca de obicei, impecabil.

 

Aspecte pe care le-am regăsit apoi, cu sinceră plăcere, şi în Aida, o sală arhiplină (poate şi pentru că spectacolul i-a fost dedicat sopranei Sanda Şandru, aniversată prin cuvîntul citit de Costin Popa, prefaţat de aria din Don Carlo de Verdi, înregistrată cîndva de eminenta artistă), urmărind un spectacol unitar, cîntat la un nivel uneori de cotă internaţională: pentru că soprana Sorina Munteanu a fost minunată în rolul Aida, cîntînd impecabil o partitură în care glasul său dramatic, temperamentul năvalnic, strălucirea acutului şi pianissimele de efect sînt puse din plin în valoare; pentru că mezzosoprana Liliana Mattei Ciucă este ideală în Amneris, etalîndu-şi vocea penetrantă într-o ţesătură în care „se mişcă“ în voie, beneficiind şi de o apariţie scenică pe măsură, aducînd, de această dată, şi un joc nuanţat, asemeni baritonului Ştefan Ignat (nicidecum… tenor, aşa cum era prezentat în anunţul ONB privind simpozionul Oedip), care nu a mai forţat, cîntînd cu relief şi cu o implicare nesperată în Amonasro, astfel încît „scena Nilului“ a avut reale culminaţii dramatice. Păcat că distribuţia a avut un tenor… inexistent, americanul Marc Haller străduindu-se în zadar să-şi facă auzit glasul – în principiu plăcut –, pierzîndu-se însă printre vocile ample ale colegilor, iar evoluţia sa scenică fiind adesea jenantă (cine l-a adus, Dumnezeule?!…).

 

Spre amuzamentul general, intervenţia Mesagerului l-a anulat total, tînărul tenor Liviu Indricău convingînd din nou că are o voce metalică, frumoasă şi strălucitoare, mereu mai bine pusă la punct, meritînd ca, în curînd, să abordeze partituri de prim-plan. Iar Horia Sandu (Ramfis), Mihnea Lamatic (Regele) şi Dorina Cheşei (Marea Preoteasă) au cîntat curat, corul a sunat superb (impresionant în „scena Consecraţiei“), secvenţele coregrafice au fost agreabile (deşi concepţia în „Triumfal“ rămîne anostă şi plată), excepţională fiind atitudinea scenică a tînărului balerin Gigi Ungureanu, ale delicatelor Laura Blică-Toader şi Mădălina Stoica (în debut). Şi de această dată, orchestra a rezolvat cu supleţe dificila partitură, cu precizie şi cu acurateţe (exceptînd cele cîteva „chixuri“ şi uşoarele „patinaje“, în special în relaţia cu balerinii), dirijorul Iurie Florea reuşind să depăşească discret „bîlbele“ din scenă datorate aceluiaşi nefericit tenor. Iată deci că… se poate!