Teatrul Naţional Bucureşti, Sala
Atelier
Complexul România de Mihaela
Michailov
Regia: Alexandra Badea
Scenografia: Liliana Cenean
Video: Tom Brânduş
Cu: Diana Dumbravă, Răzvan Oprea,
Carmen Ungureanu, Eduard Adam, Ioan Andrei Ionescu, Raluca
Zamfirescu, Mihai Calotă
Sociologic vorbind, există trei
atitudini posibile faţă de trecutul comunist: nostalgia, revolta şi
indiferenţa (eventual, în combinaţii de trei luate cîte
două); nostalgia e reacţia naturală a celor care în 1989
trecuseră de prima tinereţe şi a celor, eventual mai juni, pentru
care democraţia a însemnat un regres în poziţionarea
socială (cei care au beneficiat direct de pe urma regimului
constituie o minoritate), revolta e proprie celor care au avut
personal de suferit sub comunism (foştii deţinuţi politici,
exilaţii, cei ale căror averi au fost naţionalizate etc.) şi
tineretului educat, mai ales acelora care la Revoluţie aveau vîrsta
conştiinţei de sine, iar indiferenţa… Ei bine, indiferenţa
revine generaţiei celor care au 20 de ani şi tuturor celorlalţi. E
categoria ignoranţilor şi a celor care nu vor să ştie, în
formarea căreia proasta gestionare a memoriei în procesul de
învăţămînt are un rol hotărîtor. Şi nici
teatrul nu a făcut prea multe în construirea unui sistem de
reflecţie asupra trecutului recent, cel puţin pînă de
curînd.
„Procesul comunismului“, un fel de
proiect al Teatrului Naţional din Bucureşti (spun “un fel de”,
fiindcă existenţa lui pare a fi în strînsă legătură
cu preferinţele regizorilor pentru texte de această factură)
iniţiat sub directoratul lui Ion Caramitru, reuneşte, oficial, două
spectacole – Comedie roşie de Constantin Turturică, în
regia lui Alexandru Tocilescu, şi Istoria comunismului povestită
pentru bolnavii mintal de Matei Vişniec, pusă în scenă de
Florin Fătulescu –, un al treilea – Complexul România de
Mihaela Michailov, regia Alexandra Badea – putînd să intre
în aceeaşi categorie, deşi e, aparent, produs de Centrul
Experimental „Ion Sava“. Un portofoliu eclectic, căruia i s-ar
adăuga şi o altă montare a unei piese premiate de Uniter, Viaţa
mea sexuală de Cornel George Popa, regia Sorin Militaru, plasată
temporal în epoca tranziţiei, dar aducînd în
prim-plan un personaj (secundar), un tată sexta- spre septuagenar,
jucat magistral de Constantin Dinulescu, al cărui discurs urmează
direcţia nostalgică a rememorării comunismului.
Comedie roşie e al doilea dintre cele
trei spectacole bucureştene regizate de Alexandru Tocilescu şi
dedicate comunismului: primul, O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu
de Denis Dinulescu (la Teatrul Mic), e o satiră muzicală care
demonetizează biografia „glorioasă“ a dictatorului şi a
familiei sale, pe fundalul masei indistincte a cetăţenilor patriei,
metamorfozaţi în membrii unui cor de întreprindere, cel
de-al treilea, Elizaveta Bam, operă bufă după Daniil Harms (la
Teatrul Bulandra), e o radiografie suprarealistă, în cheie
onirică, a mecanismelor supravegherii şi ale forjării sociale a
„omului nou“. Comedia… de la Naţional are drept autor un fost
informator al Securităţii în vîrstă (la data montării)
de 73 de ani şi e, ca să zic aşa, singura probă descoperită
deocamdată a existenţei unei literaturi de sertar în România.
Personajul central (jucat de Ion Lucian în tandem cu o minunată
Sanda Toma, în rolul excedatei soţii) e un fost lider comunist
din epoca ilegaliştilor, ajuns la senectute, deziluzionat de starea
actuală a ideologiei, supravegheat preventiv, dar cam în dorul
lelii, de serviciile poliţiei politice şi al cărui cotidian e
animat brusc de o invitaţie de participare la Congresul PCUS (pentru
cei din categoria indiferentă, e vorba de Partidul Comunist din
Uniunea Sovietică), semnată de Gorbaciov însuşi. Spectacolul
e un soi de farsă, care surprinde cu acuitatea experienţei directe
amestecul indicibil de comic, semitragic şi grotesc ce compunea
viaţa de zi cu zi în România anilor ’80. Figurile cele
mai rizibile sînt, de departe, cele ale securiştilor puşi să
urmărească, să intercepteze convorbiri, să bruieze radioul, iar
în această cheie minoră a prezentării universului totalitar
(să facem un compromis, să spunem că pura comedie, căreia nu îi
vine în contrabalans nota de serios a faptelor, e o cheie
minoră; nu de La Vita è bella vorbim aici), comunismul dă
impresia unui vis urît şi absurd trăit pe bune de o naţiune
de posedaţi.
Scrisă de Matei Vişniec pentru uzul
occidentalilor străini de experienţa directă, pe propria piele, a
dictaturii proletariatului (şi dedicată lui Daniil Harms şi
tuturor scriitorilor morţi în temniţele regimurilor de
democraţie populară), Istoria comunismului povestită pentru
bolnavii mintal e, textual, un erzaţ de locuri comune, bine
întreţesute, din factologia, adusă ulterior la lumină, a
stalinismului, „localizată“ fiind într-un spital
psihiatric, unde un scriitor agreat de regim e trimis să-i vindece
pe bolnavi prin terapia ideologiei. „Utopia e atunci cînd
eşti în căcat şi vrei să ieşi din căcat“, zice Vişniec
în textul avînd drept temă secundară condiţia/rolul
intelectualului într-un regim totalitar (temă dezvoltată
într-o piesă ulterioară, Richard al III-lea se interzice,
care glosează asupra ei pornind de la elemente reale din viaţa lui
Meyerhold). Iar dacă textul, scris în registrul absurdului,
dar nu de aceea lipsit de profunzime, are o calitate indeniabilă
(spectacolului, o reluare a unei montări a lui Fătulescu din
Statele Unite, îi cam lipsesc asemenea merite, în
carnavalescul lui excesiv), aceasta ţine de felul în care
autorul ştie să pună la treabă, deturnîndu-o, limba de lemn
a comunismului, transformată într-o feerie de aberaţii
lingvistice vădind goluri de gîndire.
Scrisă şi montată de artişti a
căror vîrstă era, în 1989, între 9 şi 12 ani,
Complexul România activează un concept foarte vizitat din ’68
încoace: cel de generaţie, care, punînd faţă în
faţă, pe cîmpul de luptă, les anciens et les modernes,
părinţii şi copiii, înlocuieşte de 40 de ani, cu mult
succes, conflictul de clasă marxist.
Povestea e simplă: e cea a pionierului
Georgică (Răzvan Oprea), cu mama (Diana Dumbravă), tata (Ioan
Andrei Ionescu) şi bunica lui (Raluca Zamfirescu), a prietenului
Mircică (Eduard Adam) şi a mamei lui (Carmen Ungureanu); tatăl e
omorît de securistul de serviciu (Mihai Capotă) pentru un banc
cu Elena Ceauşescu, Mircică ajunge la şcoala de corecţie pentru
un graffiti cu Tovarăşul şi moare la Revoluţie, securistul devine
lider de opinie la TV, iar Georgică pleacă în Canada, visînd
la o spălătorie auto şi la şansa de a scăpa de tarele
românismului.
La Sala Atelier a Naţionalului, textul
Mihaelei Michailov pune în scenă, în regia Alexandrei
Badea, o stare încă nediscursivizată, de revoltă a
„pionierilor“ de altădată împotriva propriilor genitori,
„coregrafiată“ în jurul întrebării: „De ce aţi
răbdat, de ce nu v-aţi opus?“. „Pentru c-aţi fost slabi,
pentru că românii sînt de căcat“, dă impresia a fi
răspunsul căutat (recrudescenţa cuvîntului „căcat“,
explicit sau implicit, în piesele/spectacolele cu şi despre
comunism nu e deloc un fapt întîmplător). Răspunsul ar
fi cît se poate de valabil într-un spectacol cum e
Comedie roşie, unde aparatul de represiune e atît de imbecil,
încît doar unii încă şi mai idioţi l-ar fi putut
lua în serios. Aici, însă, el cade cumva în gol,
pentru că, ajutat de jocul exterior şi demagogic al interpretului
lui Georgică (în reprezentaţia văzută de mine), ajunge să
se suprapună pînă la identitate recurentelor diatribe pe care
le auzim zi de zi, de la stînga la dreapta, pe toate micile
ecrane. Curge, de fapt, pe lîngă scene absolut memorabile în
uşorul lor melodramatic, cele ale bunicii (mai ales), mamei şi
tatălui, despre cozi, compromis, valori umane, cotidianul anilor ’80
jucat „de-adevăratelea“, fără ambiţia atitudinii vîrîte
pe gît odată cu imposibile răspunsuri.
Întrebarea: „De ce aţi
acceptat?“ şi-a căutat o explicaţie, în ce priveşte lipsa
de reacţie a evreilor la ghetoizare şi deportare, timp de 30 de ani
(pentru că evreii europeni ai mijlocului de secol XX aveau cultura
obedienţei faţă de liderii lor – Consiliile Evreieşti – şi
faţă de pretenţiile statului-gazdă, pentru că supravieţuiseră
veacurilor de prigoană prin negociere şi supunere, pentru că, au
crezut că, dacă se supun şi se sacrifică, neamul iudaic va
supravieţui şi o va lua, ca de obicei, de la capăt – aşa sună
unele dintre aceste răspunsuri).
Dar comunismul (românesc)? N-aş
zice că prin trei spectacole de „Proces…“ am ajuns ceva mai
aproape de răspuns, poate doar de formularea întrebării,
pentru că pe ea, întrebarea, întotdeauna categoria
revoltaţilor o formulează. Nostalgicii rămîn personaje, din
sertarele memoriei celor mai mulţi dintre oamenii de teatru români
doar generaţia lor reuşeşte să se întrupeze credibil,
autentic, pe scenă. O fi chestie de actori – personajele jucate de
Raluca Zamfirescu, Ion Lucian, Sanda Toma, Constantin Dinulescu
există, au logică, sens, viaţă şi o jumătate de răspuns la
întrebarea: „De ce?“ „Pentru că numai aşa ştiau să
fie.“
Indiferenţii sînt spectatori –
asta, cu puţin noroc.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters