OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Din perspectiva (nu neaparat blasfematoare) a lui homo ludens se poate spune ca, daca „la inceput a fost Cuvintul“, ulterior a aparut jocul de cuvinte. Pornirea catre calambur poate fi o unitate de masura a inteligentei, in conditiile in care aceasta din urma se defineste (si) prin simtul umorului.

Acum ceva vreme ma gindeam la Sartre. Iac-asa. Si „gindem“-ul meu a chemat la sine un altul, fiindca mi-am dat seama ca anagrama numelui filozofului francez este cuvintul „sertar“. „Ei, si?“, ma veti intreba. Un stupid (s.m.) joc de cuvinte, desi din cele de mai sus ar rezulta ca sint inteligent sau ca imi place s-o cred. Ceea ce insa l-ar putea interesa pe eventualul cititor al acestor rinduri innegrite este ca „stupizenia“ persista, era tenace, nu-mi dadea pace. Pentru o clipa, m-am gindit (e un fel de-a spune…) ca doua lucruri se intilnesc pretutindeni in Univers – cel putin in universul cunoscut: hidrogenul si prostii. insa perseverenta de viespe nervoasa a sintagmei „sertarul lui Sartre“ continua sa sleiasca firavele puteri ale neuronului meu si mi-am dat seama ca ceva nu e tocmai in regula. Brusc, ca in toate revelatiile, „s-a facut lumina“ (nu lumina electrica, a lui Lenin – era ziua in amiaza mare).

Sartre a fost un tip consecvent. N-a renuntat cu adevarat niciodata la convingerile lui „rosiatice“ (cam la fel ca, inaintea lui, André Breton). Sau poate (e o idee a unui prieten) „duhurile rautatii de sub cer“, impielitate in doctrina bolsevica (fara concursul explicit al defunctului Marx) au fost cele care l-au „vizitat“ cu insistenta, o viata intreaga, pe ochelaristul de la Café des deux magots, taman vizavi de biserica Saint-Germain-des-Prés. Nu stim exact de ce (si nici nu prea conteaza), dar asa au stat lucrurile. Pe de alta parte, si in cu totul alt context istorico-geografic, „rivulutia“ romana din decembrie 1989 a adus cu sine (din pacate?) nu doar blugi si Topi-Top, ci si extinctia unei tumori demne de bolgiile infernului culturii (si cela existe): cenzura comunista. Tovarasa Dobrin si-a incheiat destinul istoric. Gata, e dezlegare la scris. „Scrieti, baieti, numai scrieti!...“). in (poate prea) faimosul tratat Arta razboiului, Sun-Tzu mentioneaza importanta si eficienta amenintarii, a intimidarii, a pisicii aratate inamicului. E ceea ce majoritatea covirsitoare a dizidentilor (din Romania si de aiurea) au facut inainte de sincopa din ’89: „o sa va aratam noi voua, cind va sosi timpul!“, „scoatem noi din sertar literatura pe care n-am publicat-o sub comunisti!“.

Ceea ce toata lumea astepta sa se produca… nu s-a mai produs. indelung trimbitatele texte subversive au ramas in sertar (asta in cazul „fericit“ in care ele au existat cu adevarat). Nici macar vocile autorizate nu au produs o literatura sustenabila estetic. Motivele sint cel putin doua. Pe de-o parte, contextul politic si social s-a modificat brusc si ireversibil, atragind dupa sine modificarea orizontului de asteptare al publicului. Dupa citeva guri de aer in sfirsit proaspat, cititorul nu mai putea fi nici convins si cu atit mai putin constrins sa respire prin masca de gaze. „Calpuzanii“ au iesit din paginile romanului omonim si s-au disipat in lumea larga, infuzind-o in intregime (fostii securisti si secretari de partid au devenit noii capitalisti – va mai amintiti de „generalul Store“? – si cei dintii interesati in demolarea Statului). Nu stiu daca timpul avea sau nu rabdare cu oamenii, dar „aerul“ sau, (acel saeculum al latinilor) se schimbase cu certitudine.

Pentru ca puteau asculta „la liber“ Europa Libera, oamenilor nu le mai trebuiau „sopirlele“ anilor ’80. Pe de alta parte, dar in aceeasi ordine de idei, a disparut, lepadata ca o haina veche si incomoda, autocenzura pe care, de voie, de nevoie, si-o impusesera scriitorii, in speranta ca macar o parte din ideile lor, „driblind-o“ pe mai sus mentionata tovarasa Tamara Dobrin, vor ajunge la cititori (si vor rodi). Cind scapi dintr-un mare necaz, nu-ti mai vine sa te intorci cu gindul la el, fara a mai tine seama ca numai cine isi uita trecutul e condamnat sa-l repete.
Din toate aceste considerente, cred ca, desi condamnabila (si condamnata) istoric, optiunea politica a lui Sartre e mai demna de admiratie, sau macar de respect, decit corul de Antigone si bocitoare ale caror amenintari s-au dovedit a avea consistenta baloanelor de sapun… Iar polarizarea societatii romanesti pe principiul „ba pe-a ma-tii!“ ar deveni (neplacuta) amintire.