OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nora IUGA
Sexagenara si tinarul
Editura Albatros, Bucuresti, 2000, 122 p., f.p.


Romanul recent aparut al Norei Iuga, Sexagenara si tinarul, atrage atentia in primul rind pentru ca e vorba de o scriitoare care s-a manifestat indeosebi ca poeta. Fragmentele de jurnal incluse in antologia Inima ca un pumn de boxeur anuntau insa prozatoarea de acum. Cei care au ascultat-o citind o parte din acest roman la Tirgul Bookarest din vara asteptau probabil cu sufletul la gura aceasta carte, pentru ca Nora Iuga ne-a fermecat atunci cu o altfel de voce decit cea pe care o stiam din poeme. Trecerea spre proza poate fi comentata in multe feluri. O cale e cea indicata de scriitoarea insasi: „Simt nevoia prozei pentru ca poezia, cu aerul ei aristocratic, intangibil, nu imi da posibilitatea sa ma spun asa cum imi permite proza. In mine exista si insul comun, nu doar ingerul, fie el si cazut din ceruri metafizice. Exista si genul vulgar si tata care isi birfeste prietena sau povesteste cum s-a culcat cu barbat-su. Poetii promotiei ’90 fac acest lucru cu dezinvoltura si-i admir, dar eu nu pot, oricit mi-ar placea sa-mi ridic poalele in cap, sa fiu in poezie altceva decit o doamna“. Poeta renunta la sferele inalte ale poeziei si coboara in codrul ispititor al prozei. Scrisul se umanizeaza, iar eul comun, cotidian trece in prim-plan. Scriitoarea e indemnata, provocata de poezia tinerilor nouazecisti. Desi mesajul unei literaturi biografiste, minimaliste, detabuizate fusese teoretizat cu o generatie inainte, indicii fiind de gasit chiar mai demult, e interesant ca acutele pe care le produc poetii de azi au atins acest timpan mai degraba modernist si au produs o spectaculoasa schimbare de atitudine. Intr-o oarecare masura s-ar putea vorbi si despre o evolutie naturala, pentru ca poezia Norei Iuga nu este pura in inaltimea ei, volumele citite cronologic, precum si influentele declarate (poetii saptezecisti sau cei ai grupului german) indica semnele schimbarii de azi.

Romanul are dimensiuni mici, se citeste in citeva ore, iar constructia sa nu are nimic de-a face cu romanele „de forta“ ale anilor ’60. Este o proza de atmosfera, cu doar doua personaje in prim-plan, de fapt unul singur, naratorul. Celalalt, „privirea verde“, este un personaj tacut, gestual, contrariant deopotriva pentru cititor si pentru narator, un personaj in functie de care exista insa intreaga poveste. Epica primara a acestei carti (in masura in care se poate vorbi de o epica) este simpla, veche, tulburatoare oricind: o iubire imposibila. O femeie de saizeci de ani indragostita de un tinar. In acest plan nu se intimpla nimic, dupa cum se poate omeneste prevedea. Intr-o dupa-amiaza, in Bucurestiul anilor ’90, un tinar tacut si discret isi viziteaza poeta favorita, o femeie frumoasa cindva. Cei doi petrec citeva ore impreuna, femeia ii povesteste crimpeie din viata, barbatul priveste fotografii din vremea in care iubirea ar fi fost posibila, maninca, beau si fumeaza, dupa care barbatul pleaca, la fel de tacut, la fel de discret. Chiar daca totul s-ar opri aici, daca romanul Norei Iuga ar fi, asa cum sugereaza simplitatea titlului, doar relatarea acestei intimplari, cartea ar avea succesul asigurat, pentru ca atinge sensibilitatea oricarui cititor. E o tema atit de umana incit se potriveste la fel de bine unui slagar, unei telenovele sau unei capodopere. Lipsa de rasturnari spectaculoase, lipsa actiunii, atmosfera de civilitate nostalgica in spatele careia tormente sufletesti se decanteaza in conversatie aproape mondena, toate acestea nu te pot lasa indiferent. Culoarea si sunetul acestei carti seamana cumva cu acelea din Moartea la Venetia.

Patetismul care ameninta o asemenea poveste este contracarat de luciditate. Luciditatea este insa de mai multe feluri, pe baza ei constituindu-se ceea ce am putea numi epica secunda a romanului. Este vorba despre cel putin doua tipuri de luciditate, aflate fiecare pe paliere diferite. Pe de-o parte, luciditatea poetei care scrie proza, luciditatea artistului care vrea sa scrie altfel si-si constientizeaza mijloacele prin care o poate face, un fel deci de constiinta textuala care racordeaza scriitura Norei Iuga la literatura optzecistilor de aceasta orientare. Pe de alta parte, luciditatea personajului care se vede indragostit fara speranta, care-si asuma si isi descrie ridicolul, o luciditate de personaj existentialist pentru conturarea caruia scriitoarea dispune deopotriva de suficient nonconformism si de o stilistica foarte rafinata. Sa le luam pe rind.

Apar deseori pe parcursul acestui roman de confesiune – pentru ca naratoarea isi povesteste aproape intreaga viata in orele pe care le petrece cu tinarul – momente de constientizare a scrisului, in special a existentei prozei care se face sub ochii nostri, asa cum se intimpla in fragmentul citat. Exista, de asemenea, o continua si spectaculoasa cenzurare a reflexului de poetizare, naratoarea recunoaste sau doar presimte prezente, intruziuni sau criptomnezii de vers: „Anna isi da seama ca a devenit prea poetica, vrea sa se detaseze, sa-si puna in functiune inteligenta si trece pe alt registru“. Comentarii critice serioase – la Günter Grass, de exemplu – sau umoristice – ora sau oara lui Eminescu – alterneaza cu gesturi domestice, curatarea cartofilor sau asezatul mesei. Exista, de asemenea, o continua raportare a propriei opere la restul literaturii, a poeziei personale la poetica anilor ’60 sau la aceea a grupului de poeti germani din antologia Vint potrivit…, a prozei pe care o scrie acum la indraznelile scriitorilor din antologiile lui Dan-Silviu Boerescu.

Luciditatea textuala merge pina la desfiintarea personajului in functie de care exista intreaga confesiune, tinarul cu privirea verde, pina la transformarea personajului feminin despre care se povesteste constant, prietena Terry, intr-un alter-ego al naratoarei, in fine, pina la demascarea iubirii ca realitate pur textuala: „In momentul in care iti transformi iubirea in text, realitatea traita devine derizorie. Poate de aceea iubirile artistilor nu sint credibile. Goethe, de pilda, se purga atunci cind scria, cu fiecare text mai evacua o iubire. sigur, ai sa spui ca sint cinica, ba chiar ca profanez un act sacru; si daca iti place, daca ma gasesti originala, daca esti surprins ca la virsta mea am curajul sa ma exprim astfel? – oare chiar gindesc asa sau imi biciuiesc opiniile si limbajul, speriata ca au devenit prea lente, ca sa le fac sa strige?! Dar, cum sa-ti spun, eu insami am observat ca hirtia pe care scrii este cea mai perfecta lada de gunoi, tot ce se aduna in exces acolo in creier si incepe sa doara trebuie desertat. si iubirile dau primele semnalul. eu sint un balon, un mic dirijabil, cind sacii de nisip ma tin pe loc, ii arunc pe rind si ma inalt“.

Luciditatea literara merge mina in mina cu luciditatea biologica. Toate semnalele prin care sexagenara devine constienta de prapastia fizica, implacabila, dintre ea si tinarul discret care o asculta, compun o alta coordonata, poate cea mai interesanta, cu siguranta cea mai tulburatoare a acestei carti. Nu lamentatia e produsul acestei constientizari, ci o directete taioasa, surprinderea fiecarui amanunt, fiecarui indicator al virstei pe care sexagenara indragostita nu si-o uita nici o clipa. E ceea ce tinarul nu poate auzi, e discursul secund facut numai pentru cititor si din aceasta cauza efectul e seductie care ricoseaza asupra acestuia din urma. Imperfectiunile fizice, zgomotele din toaleta pe care femeia incearca sa le atenueze, tremurul miinilor care distruge eleganta aranjamentului cu cutitase de argint, toate acestea secondeaza conversatia ineficienta sexual dintre cei doi. Si tocmai de aceea, daca in romanul Norei Iuga nu exista un personaj masculin indragostit, exista cu siguranta, la sfirsitul lecturii, un cititor indragostit. Unul mult mai tinar si mult mai fidel.

Cartea poate fi citita desigur si pentru latura ei de senzational. Autoarea foloseste numele reale ale scriitorilor numerosi si faimosi pe care i-a intilnit, pastreaza chiar numele lui George Almosnino, povesteste intimplari de la celebrul 2 Mai cu Nina si Virgil, ascunzindu-si doar propriul nume. Identificarea e usor de facut, ca si reflexul de a ne inchipui ca citim un jurnal. Cred insa ca aceasta carte merita mult mai mult decit atit, ca e vorba de o adevarata constructie in miniatura in fata careia se poate medita in termeni de teorie literara, de atitudine artistica sau de placere estetica, si mai putin de sinceritate a numelui de pe coperta.