Sfîrșitul lumii în prime time

Autor: Cezar GHEORGHE | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Prozatorul Mihnea Blidariu are un „avantaj“ important. Deși se află la a treia carte, publicînd două cărți de poezie (No Future – 2004 și mânia.ro – 2006), nu putem spune că este un „actor“ al lumii literare. Personal, nu fac o excepție de la această regulă. Îl știam de la concertele trupei Luna Amară, trupa clujeană deja foarte cunoscută în undergroundul românesc. „Avantajul“ constă în alegerea de a nu scrie într-una dintre deja consacratele „rețete“ ale prozei recente. Am în vedere deja obișnuitele romane „despre comunism“. În Playlist este menționată perioada de dinainte de 1989, însă numai ca termen de comparație pentru România anului 2010. În realitate, Mihnea Blidariu scrie un roman al actualității. Mai exact, al actualității cotidiene cele mai precare cu putință, acea realitate săracă prezentă în toate știrile de prime time, în toate cotidienele și în tabloidele care – să nu ne mai amăgim – sînt consumate zilnic de români. Narcoticul preferat al majorității semenilor noștri este doza de abjecție mediatică, consumată zilnic în doze din ce în ce mai mari.

În Playlist, Mihnea Blidariu propune un pariu literar interesant: ce s-ar întîmpla dacă toată abjecția, lașitatea, corupția și naivitatea acestui freakshow care este România mediatică ar fi amplificate de anunțarea sfîrșitului lumii? Autorul este adeptul situațiilor și experiențelor-limită menite să spulbere inautenticitatea măștilor care acoperă realitatea noastră cotidiană. Însă, în cazul lumii și al personajelor din acest „playlist pentru sfîrșitul lumii“, singurul lucru sigur este că îndărătul măștii nu se află un obraz. Într-un stil ce amintește de vehemența Fightclub-ului lui Chuck Palahniuk, Playlist este cronica „modernității“ de la „porțile Orientului“, o „modernitate“ primitivă, un simulacru jalnic al vieții decente din Occident. Pe lîngă mult prea cunoscutele personaje „mediatice“ care ocupă spațiile de emisie ale televiziunilor și paginile cotidienelor întîlnim exponenții necunoscuți ai tranziției române. De cele mai multe ori, aceștia sînt oamenii care au rămas blocați, mental vorbind, în retorica vechiului regim, făcînd eforturi zadarnice de adaptare la viteza vieții de azi. Îi cunoaștem cu toții. Aceștia sînt oamenii cei mai confunzi, cei care acceptă plasele oferite ca mită electorală, fiind de cele mai multe ori țintele ușoare ale demagogiei politicienilor. La acest grup se adaugă masa negînditoare a tinerilor care ascultă manele și au drept idoli persoanele de pe prima pagină a tabloidelor. Ultima categorie, cea a oamenilor lucizi, greu de manipulat, rămîne o minoritate ușor de neglijat, redusă la tăcere prin lipsa de reprezentativitate. Ceea ce m-a surprins însă la romanul lui Mihnea Blidariu este modul în care a recuperat ironic mitul mioritic: „locul aceste e încremenit în ceva între, mai precis, ceva sub. Filozofia, mă refer la cea a bunului-simț comun, nu la profunzimi de geniu, a fost înlocuită de comentariu: toți comentează, peste tot, la scara blocului, pe prispă, la televizor, pe stadioane, în parlament, la microfon, în spatele scenei, la birou și în pat. Iar acțiunea a fost înlocuită de descurcăreală și improvizație: totul e încropit pe termen scurt, nu ca să reziste, ci doar pînă trece năpasta“. Este un portret perfect al actualității românești și al atitudinii „exemplare“ în fața necazurilor, care a proliferat atitudinea din cunoscuta baladă populară.

Acest Playlist „pentru sfîrșitul lumii“ nu are în vedere simpla critică a modernității de tabloid, ci un demers de o mai mare profunzime. Motorul abjecției zilnice este hipermediatizarea lumii în care trăim. Fiecare „eveniment“ este disecat, comentat, analizat, dîndu-i-se o importanță artificială. Sfîrșitul lumii, anunțat dramatic la începutul romanului și trăit cu multă pasiune și violență de personaje precum Nicolae Ceaușescu (care trăiește în Hawaii) sau Traian Băsescu, a început deja. Este transmis, zi de zi, în prime time, pe toate canalele de televiziune, către un public pasiv care nu poate decît să urmărească spectacolul distrugerii.