Dincolo de
fluctuaţiile valorice inerente, uneori coborînd pînă la caricatură gratuită,
dezamăgirile mele au ţinut în mai mică măsură de calitatea ori tematica
textelor produse. Din noianul celor peste o mie de articole, nu-mi pot
contabiliza decît două reproşuri. Culmea, nu datorate criticilor acerbe, ci
unor laude nemeritate: la adresa preotului Gheorghe Calciu şi a studentului
Marian Munteanu, două decepţii majore. Nedrept nu-mi amintesc să fi fost. Prea
aspru în exprimarea judecăţii, da. Pe cei care au motive să se simtă
persecutaţi, îi rog să mă ierte. Acesta este riscul de a-ţi asuma rolul unei
persoane publice.
Frustrările mele,
cîte sînt, provin din perimetrul impactului pe care truda mea era îndrituită
să-l aibă şi l-a ratat. Mă consolez vag cu gîndul că nimic din ceea ce s-a
scris după Decembrie 1989 nu s-a bucurat de consecinţa unei schimbări în bine. Nici
pamfletele devastatoare ale lui Paul Goma, nici vituperările acide ale Apelului
către lichele, nici editorialele Alinei Mungiu, nici lamentaţiile lui
Horia-Roman Patapievici ori zorzonelele analitice ale lui Mircea Cărtărescu. Mai
bine de două decenii am tras semnale de alarmă în dreptul unor urechi de lemn
şi am încercat să trezesc la viaţă nişte manechine de lut.
Ţara este condusă
de aceeaşi reţea comunistă, firmele culturale se află pe mîna aceloraşi
impostori, presa este la fel de aservită şi de timorată, justiţia este la fel
de coruptă, şansele economiei ţin doar de vînturile care bat dincolo de
graniţe, ignoranţa generală, apatia şi violenţa, decăderea morală şi uzurparea
credinţei au atins cote greu de imaginat în oricare alt moment al istoriei
noastre. Dar cui să-i pese? În afară de neputincioase ridicări de umăr ori
înjurături înfundate, nu am primit nimic. Dimpotrivă, am reuşit să-mi
îndepărtez şi puţinii prieteni care-mi mai rămăseseră.
Prietenii mei… În
urmă cu cîţiva ani, Dan Petrescu mi-a reproşat că, deşi locuiesc în afara
patriei geografice, continui să-mi „bat capul“ cu tot ce se întîmplă acolo. Ciudat
ansamblu! El locuia în România, se lovea zi de zi de micimea compatrioţilor, de
indolenţa autorităţilor şi de ingratitudinea confraţilor, iar cel care le
condamna eram eu, de la zece mii de kilometri. În felul lui, avea dreptate,
deşi, cînd ne ridicasem împotriva fiarei, n-o făcusem pentru nevoile noastre,
chiar dacă, pînă la urmă, am fost singurii pentru care a contat. Avea dreptate,
din alt punct de vedere: Dumnezeu mă ajutase să ajung în Paradis, iar eu
rămăsesem conectat la realităţile Infernului. Cred că putem numi această
ciudăţenie „patriotism imanent“. El îşi va înceta azi manifestarea.
De regulă, este
mai uşor să critici decît să dai soluţii. În ochii celor ce nu fac nimic decît
să constate, orice soluţie creează un raport disproporţionat între beneficii şi
inconveniente. M-am întrebat adesea ce s-ar putea face
pentru redresarea patriei. De-a lungul anilor, nu am găsit decît trei
răspunsuri, unele ţinînd strict de contextul istoric. Primul consta în
readucerea regelui Mihai pe tronul României şi reluarea firului de acolo unde
fusese rupt. După ce situaţia s-a înrăutăţit şi Forţele Roşii au recuperat
poziţiile pierdute, aducînd cu ele un surplus năucitor de corupţie şi de ruină
publică, singura cale de a stîrpi cancerul românesc părea dictatura militară,
în convieţuire cu instituţia monarhică. În fine, a treia soluţie, valabilă şi
acum, ar fi îndreptarea românilor spre adevărata credinţă a mesajului biblic,
fără mijlocirea funcţionarilor cu grade în serviciile secrete ale Diavolului. Lesne de imaginat că toate aceste soluţii
au fost primite cu reţinere, dacă nu cu ostilitate.
Teoretic, orice
om trebuie să devină mai bun decît este, ajutat de instituţiile unui stat de drept.
Deschideţi televizorul şi urmăriţi orice dezbatere politică, economică,
culturală ori sportivă. Veţi înţelege de ce, practic, redresarea României este
imposibilă. În spatele unui lanţ de impostori se află un alt lanţ de impostori.
Dacă primul lanţ cade, cel de-al doilea este pregătit să-i ia locul. În spatele
celui de-al doilea se află un al treilea şi aşa mai departe. Pe unde să-şi facă
loc eventuala clasă de oameni cinstiţi şi competenţi în care speră visătorii? La
ce tratament ar fi ea supusă? Imaginaţi-vă pentru o clipă toate acestea.
Din punctul meu
de vedere, nu mai este nimic de făcut. Şi nici de spus. O linişte mormîntală ar
trebui să cadă peste ţară ca să auzim mai bine cum ne stingem. Cei douăzeci de
ani care s-au scurs au turnat în beton cele mai sumbre prevestiri. Cele două
milioane de români liberi care, dezgustaţi şi deznădăjduiţi, au părăsit în
grabă România mineriadelor lui Ion Iliescu. Milioanele de dezamăgiţi care,
văzînd prestaţia lui Emil Constantinescu, au înţeles mascarada care urma să se
deruleze de-acum încolo sub ochii lor, purtînd denumirea de alternanţa
democratică la guvernare. Alte milioane care s-au înşelat sperînd că vorbăria
agresivă a lui Traian Băsescu se va concretiza în reformele necesare. Mai
contează cine va urma la conducere, cînd orice poziţie strategică este luată în
stăpînire de armata lor de ocupaţie? Trădarea partidelor, uciderea speranţei
numite PAC, masacrarea Proiectului de lege privind deconspirarea Securităţii,
cacealmaua numită CNSAS, vînzarea intelectualilor pe un blid bugetar,
prăbuşirea tuturor principiilor în mocirla nepăsării.
Injustiţia este
alimentată de două raţiuni negative: forţa şi dispreţul. Căci, dacă sclavul
găseşte virtuţi opresiunii, de ce n-ar găsi opresorul însuşi? Există români
care, orbiţi de distorsionarea aparenţelor, regretă regimul comunist fără să le
treacă o clipă prin cap că vremurile pe care le trăiesc sînt o prelungire a
lui, şi nu o răsturnare. V-aţi gîndit vreodată de ce foştii ofiţeri de
Securitate, chiar şi dacă ar avea pornirea de a ieşi la rampă pentru a-şi cere
iertare pentru crimele lor (cum încă mai aşteaptă unii), ar fi, în acest
context, ridicoli? Cînd oricine este în stare să se vîndă pentru o bucată de
pîine, pentru că pîinea este toată în mîinile lor, cînd şi-ar vinde din nou
fratele, cu toate că au trecut prin două decenii de anatemizare a turnătoriei,
cînd migrează de la un partid la altul pentru un avantaj mai atrăgător, în
dauna jurămintelor, a convingerilor şi a intereselor generale, nu este normal,
în normalul aberant al timpurilor, să se întrebe: acestora să ne cerem noi
iertare? Iertare pentru ce? Că n-am reuşit să menţinem lagărul în care se
simţeau atît de bine? La picioarele lor să ne umilim, cînd tot ceea ce vor ei
este să-şi găsească un culcuş la picioarele noastre?
E greu să fii o
fiinţă demnă. A fi demn înseamnă a renunţa la privilegii de bunăvoie. A te
sacrifica pentru altul aflat mai jos decît tine. A suferi alături de cel
năpăstuit şi a te ridica împotriva nedreptăţii, chiar dacă ar trebui să
plăteşti scump pentru îndrăzneală. Am încercat să fac toate acestea încă de pe
vremea cînd puţini dintre eroii de azi îndrăzneau să arunce o privire pe geam,
de frica de a nu fi consideraţi instigatori la privit realităţile sumbre ale
patriei. Dar cînd victima pare ea însăşi plictisită de efortul tău ori se
alătură călăului pentru a te pune la zid, cînd cei mai buni dintre noi au
devenit cei mai răi dintre ei, cînd nimeni nu vrea cu adevărat nici o
schimbare, cînd fiecare, în dreptul lui, nu este interesat decît de înălţarea
propriului soclu, cînd toate idealurile noastre au fost trimise pe centură,
înseamnă, pur şi simplu, că a venit timpul să mă retrag.
14 aprilie 2010
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters