OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu Saddam Hussein, la 14 ani dupa Nicolae Ceausescu

Cu citeva zile inaintea implinirii a 14 ani – un deceniu si aproape jumatate – de la prabusirea regimului comunist din Romania, capturarea fostului dictator irakian Saddam Hussein ne-a reamintit soarta omologului sau roman Nicolae Ceausescu, stimulind comparatiile.
Nu numai la noi. Presa internationala l-a pus inca o data pe Saddam pe lista marilor criminali ai modernitatii, de la Stalin si Hitler la Pol Pot si ceilalti. Ici si colo – raportari mai concrete la operatiuni similare de capturare a unor dictatori precum Hitler (care se sinucisese, impreuna cu cei din anturajul sau, cu citeva ore inaintea asaltului trupelor sovietice asupra cancelariei din Berlin, pe 30 aprilie 1945) sau precum premierul de atunci al Japoniei, Hideki Tojo (arestat de trupele americane la Tokio, pe 1 septembrie 1945, dupa ce incercase si el sa se sinucida).

Pentru noi, referinta prima nu poate fi decit – fireste – Ceausescu. Nu doar intr-un sens general si politic, fiind vorba despre varianta noastra, locala, de dictator, sef absolut al unui stat politienesc, represiv, crud si asa mai departe; inaintea acestor lucruri, comparatia ni s-a impus imediat datorita detaliilor concrete din imaginile oferite televiziunilor din intreaga lume de catre Departamentul Apararii de la Washington: l-am putut vedea pe Saddam Hussein mult imbatrinit, cu barba lunga, carunta, crescuta dezordonat, cu gura cascata pentru ca un medic militar sa-i poata examina dantura (sau – cum s-a spus ulterior – pentru a i se recolta saliva pentru analiza ADN-ului) – intr-o situatie izbitor de asemanatoare cu Ceausescu in unitatea militara de la Tirgoviste, unde el si sotia sa Elena fusesera adusi dupa arestare, dupa ce pilotul helicopterului ii depusese undeva, pe o margine de sosea. Se tragea inca pe strazile din Bucuresti si din alte orase, mureau oameni, era haos, incit capturarea dictatorului a fost primita si in tara, si in strainatate cu usurare, fara sa obiecteze cineva asupra tratamentului care i s-a aplicat in prima instanta: examen medical si tot restul.

Acum, la difuzarea imaginilor cu Saddam cercetat in gura si in par, ca si cind – s-a spus – ar fi fost cautat de paduchi sau ca si cind – a declarat un inalt prelat catolic la Vatican – ar fi fost vorba despre… o vaca (sic!), s-au facut auzite numeroase proteste. Unele voci au considerat ca lui Saddam i s-ar fi facut involuntar un serviciu, caci asa, imbatrinit, examinat medical, ar fi aratat pe micile ecrane mai „uman“. Cu sau fara critici, era obligatoriu ca si Ceausescu, si Saddam sa fie aratati la televizor pentru ca infringerea lor definitiva sa fie astfel consfintita in ochii tuturor si in primul rind intr-ai celor pe care i-au condus, pe care i-au terorizat. Dictatorii cazuti de la putere nu mai au putere deloc, sint dintr-o data si irevocabil subrezi, surpati interior, vremea lor s-a dus si nu se mai poate intoarce odata ce s-au dezvaluit drept ceea ce sint cu adevarat: indivizi imbatriniti urit, rosi de nebunia puterii, nevolnici cind ramin fara ea, decrepiti, jalnici, niste fantose…

De-aici incolo, intre situatia lui Ceausescu arestat la Tirgoviste si a lui Saddam capturat la Tikrit intervin diferentele. In Irakul controlat de peste opt luni de catre trupele internationale, sub comanda americana, Saddam a fost dus la loc sigur, e interogat si va fi supus la un moment dat judecatii. Nu se stie cind, unde, in ce conditii; probabil ca va fi pastrat in arest pina cind noul stat irakian se va organiza si va putea fi deferit justitiei in tara pe care a condus-o si a oprimat-o. La noi, in plina revolutie, in tensiunea exacerbata din zilele de dupa 22 decembrie 1989, eliminarea fizica a lui Ceausescu a parut singura solutie de descurajare a „teroristilor“. A fost – se stie – judecat sumar, intr-un simulacru de proces, chiar in cazarma de la Tirgoviste, impreuna cu sotia, apoi au fost executati, cu miinile legate la spate. Vazut din strainatate, episodul a aratat rau, departe de standardele lumii democratice.

Vor fi fost la mijloc si interese, unele persoane si grupuri din Partidul Comunist si din Securitate preferindu-l pe Ceausescu mort inainte sa spuna tot ce stia. A fost – de fapt – un exorcism: populatia, surescitata enorm de rasturnarea tiranului, isterizata de impuscaturile misterioase care pareau sa se datoreze unor forte inca fidele lui, a vazut extirpat Raul (cu majuscula) pe care-l intruchipa, pe care figura lui Ceausescu il concentrase intr-atit, incit moartea lui a insemnat disparitia ca prin farmec si cu totul a regimului comunist, a comunistilor insisi, a Securitatii, a intregului „aparat“. Inocentati de eliminarea Raului, a „Diavolului“ din societatea romaneasca, membrii de rang secund, tert s.a.m.d. ai partidului unic si ai politiei politice au putut porni cu mult elan la construirea noii democratii si a economiei de piata. Uneori e evocata in context vorba amar-glumeata care circula – culmea! – inainte de 1989: „La vremuri noi, tot noi!“…
…Dar ce s-a intimplat in cei 14 ani care despart arestarea lui Nicolae Ceausescu de cea a lui Saddam Hussein e o alta – lunga – poveste!


Bilant: 2003 cu doua fete

Lasind deoparte atmosfera Sarbatorilor de iarna, cu zapada proaspata si iluminatie feerica pe strazi, anul 2003 se incheie intr-o atmosfera mai degraba dezamagitoare. PSD-ul de guvernamint, care a dominat autoritar viata publica a perioadei, pare obsedat de alegeri, desi pina la cele generale si prezidentiale mai e un an intreg. Intre altele, asta inseamna calcule in vederea impunerii unei legislatii electorale in functie de interesele stricte ale partidului si miscari vizibile de extindere a controlului asupra unor ziare, a unor posturi de radio si de televiziune. In schimb, nimic nu se intimpla pentru a schimba stilul de guvernare, pentru a scoate PSD-ul din formula de „partid-stat“, clientelar si corupt, a carui „ideologie“, dincolo de social-democratia proclamata, pare sa se reduca la complicatele jocuri de interese de la „centru“, iar mai jos, „in teritoriu“, la complicitatea cu „baronii“ locali, care, mai presus de legi, fac acolo, in judete, legea.

Pe scurt, intr-o atmosfera preponderent „preelectorala“, semnele nu prevestesc tocmai de bine…
Si totusi, la o analiza mai atenta, 2003 are sanse sa se dovedeasca unul dintre cei mai buni ani dintre cei 14 „postdecembristi“. In primul rind datorita progreselor inregistrate in integrarea noastra euro-atlantica. Procesul de ratificare a deciziei de largire a NATO a avansat, incit sintem siguri ca peste citeva luni Romania va deveni membra a Aliantei. Mai mult decit atit, dupa o serie de explorari in mai multe locatii, emisarii Washington-ului au avut de curind la Bucuresti discutii preliminare cu privire la amplasarea unor baze militare americane pe teritoriul tarii noastre. Cu alte cuvinte, anul 2003 a dat greutate si certitudine angajarii Romaniei intr-o configuratie de securitate internationala in care va fi protejata ca parte a spatiului democratic euro-american, ceea ce pina nu demult era un vis de nevisat, o utopie.

Evolutie remarcabila si in privinta integrarii in Uniunea Europeana. Pina in primavara, intentia intrarii in Comunitatea continentala la 1 ianuarie 2007 era enuntata energic doar de catre guvernele direct interesate, cele de la Bucuresti si Sofia, membrii Uniunii evitind sa-si ia angajamente si aratindu-si – in schimb – disponibilitatea de a ne sprijini in eforturile necesare si obligatorii pentru aderare. Doi pasi esentiali au fost facuti intre timp: Consiliul European, desfasurat in iunie, in Grecia, a luat in discutie perspectiva integrarii Balcanilor, drept pentru care despre etapa admiterii Romaniei si Bulgariei nu s-a mai vorbit ca despre o posibilitate, ci ca despre o certitudine; pentru ca in documentul final al recentei reuniuni la virf de la Bruxelles, la finele presedintiei italiene a organizatiei, statele-membre sa-si asume explicit data de 1 ianuarie 2007 pentru primirea noastra. Mai avem inca destule de facut in cadrul negocierilor de aderare, precum si pentru adaptarea tarii noastre la standardele Uniunii, dar o aminare a integrarii pare din ce in ce mai improbabila. 2003 a consemnat – iata – si aceasta certitudine.

Bilantul intern e – de asemenea – pozitiv, chiar daca guvernarea clientelara si coruptia il slutesc. S-a inregistrat din nou o crestere economica remarcabila, aproape de 5%. S-au parcurs traseele procedurale pentru vinzarea Bancii Comerciale Romane, a Petrom, a mai multor companii din categoria utilitatilor publice. Desi preluarile efective vor avea loc la anul, egale cu incasari substantiale, micile privatizari si alte investitii straine au adus – totusi – in tara 1 miliard si aproape jumatate de dolari. Cu sprijinul Uniunii Europene, al institutiilor financiare internationale si al altor creditori, guvernul a putut trece la modernizari mai sistematice si la investitii publice de mare anvergura.
Tot de bilantul pozitiv tine si adoptarea noii Constitutii. Campania de popularizare n-a fost cea mai fericita, procesul de votare a fost suspectat de frauda pe ici, pe colo, prin punctele mai slab monitorizate, dar fapt este ca avem o noua lege fundamentala, si anume una categoric ameliorata, cu garantarea proprietatii si celelalte stiute.

In sfirsit, 2003 a mai adus un lucru bun, chiar salutar pentru sanatatea scenei noastre publice: pentru prima oara de la ultimele alegeri, a aparut perspectiva echilibrarii competitiei politice o data cu lansarea, in urma cu citeva luni, a Aliantei Dreptate si Adevar PNL-PD. Partidul tutelat de Ion Iliescu si condus de Adrian Nastase pastreaza un avans si – cel putin deocamdata – prima sansa la alegerile din 2004, dar procentajul cumulat al celor doua partide de opozitie se afla in jurul a 30%, cu circa zece puncte in urma PSD. Intr-un an electoral si in campanie, cind tendinta traditionala e de erodare a guvernantilor, avantajul se poate dovedi fragil. Iar proaspat-desemnatul candidat unic al Aliantei PNL-PD la Presedintie, Theodor Stolojan, e un competitor redutabil. 2003 a deschis si aceasta perspectiva: a unei curse strinse pentru ocuparea Palatelor Cotroceni si Victoria.
Un an – spuneam – bun, in fond si la urma urmei…