Credem că o stagiune normală, armonic echilibrată şi variat multicompozită ar
fi – este un semn de maturitate artistică. Fără excese şi apoi perioade de
post, asceză, eventual bombăneli, fără sărit peste cal, într-un sens sau altul,
ar fi cel mai convenabil pentru toată lumea. Să consemnăm însă ultimele
concerte ce au închis stagiunea 2007-2008, pentru a ne permite cîteva
observaţii de ansamblu. Închiderea stagiunii corale a adunat laolaltă lucrări
de Verdi, Mascagni şi Puccini, sub bagheta aceluiaşi infatigabil şi inimos
dirijor numit Ion Iosif Prunner. Închiderea stagiunii Orchestrei de Cameră a
Filarmonicii „George Enescu“ a adus în
faţa publicului, sub bagheta lui Cristian Mandeal, piese de Enescu, Béla
Bartók, Elgar şi ale sărbătoritului anului acesta, Arthur Honneger. Ultimul
concert al stagiunii camerale de la Ateneul Român i-a avut ca oaspeţi pe Jalas
Chamber Orchestra, din Finlanda. Dirijor, Juhni Numminen. Solişti, surpriză
agreabilă, românul – că eschimos nu poate fi – Ion Buinovschi, vioară, Marius
Jarvi, violoncel şi Jaana Ranta la flaut, acesta fiind protagonistul unui
extrem de interesant concert de Tino Katila. În program, extrem de variat şi
divers, incluzînd şi o lucrare de Ştefan Neagoe, Fantezie moldovenească, piese
de Oskar Merikanto, Romanţă, op. 12, două stranii piese de Taivo Kuula, Marş
funebru, op. 26/6 şi Cîntec fără cuvinte, op. 22/2, cu sonorităţi aspre şi
inflexiuni scandinave cu care deja sîntem obişnuiţi de cînd Grieg şi Sibelius
au intrat în conştiinţa universalităţii.
De altfel, şi ultima lucrare din
concert, pe lîngă Patru cîntece populare din Ostrobothia ale lui Jorma Panula,
mai sprinţare şi vesele altminteri, a fost tot o piesă a lui Sibelius, marele
specialist în iubiri frînte sau neîmplinite, The Lover Suite. Una peste alta,
frumos program, chiar dacă oarecum exotic pentru gusturile conservatoare ale
publicului bucureştean, greu de urnit din obişnuinţele lui. Îi dai un Beethoven
sau un Brahms şi gata, l-ai făcut fericit, cum îl iei cu Fred Popovici, Doina
Rotaru şi Mihaela Vosganian, cum începe să bombăne. Trecînd peste micile
noastre amicale ironii, să consemnăm, totuşi, că „recolta“ vieţii muzicale din
această stagiune nu este chiar rea. Iar muzicienii români, sub atenta îndrumare
a compozitorului-ministru al Culturii, au avut parte de multă atenţie şi
atenţii, cum nu era în vremurile cu Pleşu sau Marin Sorescu. Să fim drepţi şi
să recunoaştem, s-a cîntat muzică românească în fel şi chip, cu săptămîni de
muzică contemporană şi cu o sumedenie de concerte dedicate muzicii româneşti.
Să nu mîniem pe Dumnezeu, şi la Palatul Cantacuzino, şi la Sala Radio sau
Ateneul Român, şi la Conservator au răsunat armonii româneşti diverse, de la
Dan Buciu la Cristian Petrescu şi A.O. Popa, aşa că lumea ar trebui să fie
mulţumit-satisfăcută.
Oricum am lua lucrurile, credem că am avut o stagiune
bogată şi plină de momente dintre cele mai fericite. Fără să facem pomelnice de
nume zăngănitoare şi formaţii faimoase – mai puţine, e adevărat... – care ne-au
vizitat, totuşi, meritul celor care au coordonat programele ni se pare
esenţial. Se vede că au fost gîndite şi lăsate la voia întîmplării. Trecem
peste coincidenţele nefericite de ultimă oră, cînd două programe exclusiv
Ceaikovski au dublat, inutil, o săptămînă de muzică exclusiv rusească, să
consemnăm şi buna iniţiativă de a programa lucrări mai rar interpretate ale
unor compozitori faimoşi sau mai puţin frecventaţi la noi. E bine aşa, ca să
ieşim din monotonia şi uzura locului comun. O gură de aer proaspăt nu strică
niciodată. Sperăm numai bine şi pentru stagiunea viitoare. Vă dorim vacanţă
plăcută, chiar dacă noi vom rămîne de veghe în lanul bine crescut al muzicii. Care nu-şi permite să-şi ia vacanţă.

