OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

a brave search for ultimate reality de şi cu Florin Flueraş e o însăilare cu aer de standup comedy coregrafic şi exact pretenţiile de critică socială ale standup-ului, în care se amestecă aluzii la o piesă a lui Herman Diephuis, prezentată şi la Bucureşti (care trimite ea însăşi la parodierea şi reconstrucţia, în limbaj core­grafic, a unor lucrări de artă ale Re­naşterii, cu subiect hristic), şi exerciţii de improvizaţie actoricească „predate“ în anul I de facultate. Lady Elizabeth al lui Paul Dunca e un performance in situ cu ceva umor şi posibil demn de atenţie pentru abordarea performativă a raportului cu istoria ca memorie ratată, dar care „aduce o contribuţie“ în peisajul dansului strict, în măsura în care performance-ul e un gen prin definiţie interdisciplinar. First Steps, pentru care Carmen Coţofană şi Mihaela Dancs au beneficiat, anterior, de o rezidenţă la presti­giosul Cullberg Ballet (Stockholm), e imaginea în mişcare a felului în care o piesă de dans se poate submina singură, prin fidelitatea exce­sivă faţă de o dramaturgie de spectacol bazată pe repe­tiţie şi o organizare scenică ucigătoare pentru orice va fi fost sens şi forţă performativă. Pentru aceste (viitoare) producţii, coregrafii şi dansatorii români au avut parte (împreună cu doi artişti străini, Matthias Sperling şi Hajime Fujita) de cîte o rezidenţă la Mogoşoaia, în ca­drul proiectului inter­na­ţional Jardin d’Europe, administrat, în România, de Asociaţia ArtLink.

O astfel de rezidenţă, incluzînd onorarii, spaţii de repetiţii, cazare şi masă pentru trei săptămîni, ar fi fost de neimaginat în România acum patru sau cinci ani (înainte de înfiinţarea Centrului Naţional al Dansului Bucureşti). Posibilităţile, în primul rînd cele de finan­ţare, s-au înmulţit în relaţie directă cu o creştere vizibilă a interesului pentru dansul contemporan – dar, în opinia mea, nu direct proporţional cu explorarea potenţialului creativ. Nu extrapolez la nivelul întregului peisaj coregrafic contemporan concluziile pe care le-am tras după al doilea an de rezidenţe la Mogo­şoaia, însă felul în care artiştii români se raportează la propria „operă“ e, la urma urmei, simptomatic.

Despre lucrarea lui Florin Flueraş (cu participarea Mariei Baroncea) nu sînt prea multe de spus, pentru că stadiul ei este (sînt generoasă) incipient, dar ideea cred că se leagă, printre altele, de chestionarea naturii dansului şi a percepţiei lui („ca-dans“), un laitmotiv al coregrafiei contemporane româneşti (o problemă e că mai nimeni nu vrea să excludă, întîi, varianta aşa-numitei definiţii ne­gative: avem de-a face cu o piesă de dans în mă­sura în care ceea ce vedem nu e, evident, altceva – teatru, standup comedy, per­for­mance, concert etc., în multe alte situaţii fiind vorba de ge­nuri mixte; The Other/I don’t know you a lui Haime Fujita, prezentată de el la Mogo­şoaia, e o instalaţie asupra căreia ar­tistul nu pro­iecteză, totuşi, o problematică legată de onto­logia dansului). Restul e, după cum spuneam la început, o farsă-Diephuis, iar forma finală a ceea ce vrea să facă Flueraş va rămîne necunoscută şi nebănuibilă pînă în septembrie.

Dacă m-ar bîntui gînduri patetice, aş zice acum, după ce-am văzut şi mult aşteptata First Steps a lui Coţofană/Dancs (dramaturg: Rui Catalao), că la Lady Elizabeth am mîncat colivă nu doar în amintirea prinţesei Bibesco, ci şi a unor supraestimate speranţe în dansul contemporan românesc – dar am decis să mă abţin.

Se pare că cele două coregrafe-dansatoare au renunţat, odată cu prezentarea de la Mogoşoaia, să mai includă în spectacol ceea ce lucraseră, în materie de sunet, cu Julien Trambouze (o decizie bizară, după mine: etapa de creaţie la care ajunseseră, în momentul rezidenţei Jardin d’Europe, era suficient de avansată ca ele să fi ştiut cît se poate de precis de ce au nevoie). Versiunii oferite nouă îi lipsea nu doar miza şi forţa, anulînd poten­ţialul scenic uriaş adus de corporalitatea unică a lui Carmen Coţofană şi a Mihaelei Dancs, ci şi capacitatea de a interacţiona cu privitorul, de a păstra privirea (motiv pentru care cel mai puternic moment al piesei, spargerea paharelor purtate „wilhelm-tell“-ian pe cap de cele două dansatoare, pică în gol, ratat de spectator în picoteala generală). Repetiţia, atîta vreme cît nu e un „scop“ artistic şi nu e exploatată ca atare, epuizează ochiul la fel ca şi ideea.

Rămîne, totuşi, de văzut ce se va întîmpla cu aceste lucrări la premiera lor din toamnă.