OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Richard Rorty
Obiectivitate, relativism si adevar. Eseuri filozofice 1
Traducere de Mihaela Cabulea. Prefata de Andrei Marga. Editura Univers, Bucuresti, 2000, 392 p., f.p.

Richard Rorty
Pragmatism si filozofie post-nietzscheana. Eseuri filozofice 2
Traducere de Mihaela Cabulea. Editura Univers, Bucuresti, 2000, 320 p., f.p.

Nu cu mult timp in urma, Editura Univers a oferit publicului roman doua dintre cele mai interesante volume de filozofie publicate dupa revolutie. Este vorba de o culegere de studii (in volum dublu) apartinind filozofului american Richard Rorty, antologie aparuta acum aproximativ zece ani in prestigioasa Serie „Philosophical Papers“. In traducerea Mihaelei Cabulea si cu o prefata consistenta semnata de Andrei Marga, Obiectivitate, relativism si adevar si Pragmatism si filozofie post-nietzscheana, cele doua volume ale Eseurilor filozofice contin mai bine de 25 de studii si eseuri aparute in anii ’80.
Pe cit de oportuna ideea de a-l publica in romaneste pe cel mai interesant filozof al momentului – aprecierea ii apartine lui Harold Bloom, specialistul in canoane literare si, iata, nu numai –, pe atit de virgin in materie de Rorty e teritoriul cultural pe care aceasta oferta cade. Reputatia lui Rorty – tradus ce-i drept in romaneste, dar cu un volum de negasit in librarii si ignorat de mediul cultural autohton (una dintre putinele exceptii e semnalul tras de Andreea Deciu in Romania literara) –, oscileaza la noi intre aceea a unei referinte vagi si cea a unei etichete generice (si in fond la fel de vagi) de „filozof relativist“.

Desi activ publicistic de pe la finele anilor ’60, Rorty isi face debutul „bibliografic“ propriu-zis abia in 1979, cu Philosophy and the Mirror of Nature, ramasa un volum de referinta in istoria filozofiei analitice. Reluind citeva dintre temele explorate anterior, Richard Rorty isi propune sa demaste presupozitiile fundationaliste ale filozofiei analitice, considerata o prelungire a kantianismului. Volumul ia asadar forma unei explorari dense a filozofiei de inspiratie anglo-saxona, de la Russell si Strawson la Quine, Sellars si Davidson. Contestind identificarea epistemologiei ca fundament al discursului filozofic, precum si izolarea filozofiei ca fundament al oricarui alt tip de discurs, Rorty ne indeamna sa parasim intelegerea adevarului in termenii unei relatii „constitutive“ dintre un subiect cunoscator si natura, inlocuind „confruntarea“ cu „conversatia“. Certitudinea devine o functie a victoriei argumentative: daca privim inspre interlocutorii nostri mai degraba decit inspre facultatile noastre, putem abandona distinctia dintre adevaruri necesare si adevaruri contingente. „Ideea unui «adevar necesar» e pur si simplu aceea a unei propozitii in care credem pentru ca priza sa asupra noastra este ineluctabila.“ Teza care explica autoritatea epistemica in functie de practicile sociale (comuna lui Quine, Sellars, Dewey sau Wittgenstein) este botezata de Rorty „behaviorism epistemologic“ si descrisa ca o forma de holism si nominalism antiidealist.

In 1982 apare Consequences of Pragmatism, o colectie de studii – dintre care unele deja clasice – aparute anterior, intre anii 1972 si 1980. In Method, Social Science and Social Hope Rorty exploreaza vechea si batatorita dezbatere asupra relatiei dintre Naturwissenschaften si Geisteswissenschaften. El se opune distinctiei tari dintre explicatie si intelegere notind ca limbajele care descriu obiecte sint lipsite de un fundament ontologic: „cred s…t ca a avea intentionalitate nu inseamna nici mai mult nici mai putin decit a putea fi descris antropomorfic, ca un utilizator de limbaj“. In Philosophy as a Kind of Writing – devenita de la aparitie sursa unor aprinse dezbateri –, Rorty observa ca discursul filozofic este definit, ca oricare altul, de o traditie discursiva; si ca Derrida alege sa scape de pretentiile totalizatoare sau fundationaliste ale filozofiei tocmai jucindu-se cu traditia in cauza: „El ne spune cum ar arata lucrurile daca nu am avea o filozofie kantiana incorporata in structura vietii noastre intelectuale, tot asa cum predecesorii sai ne sugerau ce s-ar intimpla daca nu am fi avut religia incorporata in structura vietii noastre morale“. Un alt eseu care defineste natura intereselor filozofului, Pragmatism, Relativism, and Irrationalism, se preocupa de recuperarea pragmatismului american in forma pe care i-au dat-o Dewey si James (nu si Peirce, considerat a fi cel mai kantian dintre parintii acestui curent). Spre deosebire de un Nietzsche sau Heidegger, primii doi nu s-au intors impotriva comunitatii lor, pastrindu-si statutul de intelectuali seculari. Desi toti cei patru filozofi sus-pomeniti ar fi respins ideea unei distinctii epistemologice intre adevarul cu privire la ceea ce ar trebui sa fie si cel cu privire la ceea ce este, ca si distinctia metafizica intre fapte si valori, sau pe cea metodologica intre etica si stiinta, doar Dewey si James au preferat cu adevarat actiunea contemplatiei ori speranta sociala pesimismului.

Cel de-al doilea volum propriu-zis al lui Rorty, Contingency, Irony, and Solidarity, a aparut abia in 1989 (precedat fiind, ce-i drept, de un numar important de eseuri si studii). Cartea pune cap la cap ideile fundamentale ale filozofiei rortyene, de la nominalism si pragmatism (alaturi de Dewey, Davidson, Wittgenstein, Kuhn sau Isaiah Berlin) pina la antifundamentalismul filozofilor „auto-creatori“ (Nietzsche, Heidegger, Derrida). Produsul s-ar putea numi o utopie rortyana, anume aceea a unei culturi postmetafizice sau postesentialiste populata de „liberali ironisti“, de persoane pentru care (ca liberali) cruzimea este comportamentul uman cel mai nedemn, iar (ca ironisti) fundationalismul in etica e o chestiune depasita. Pentru acestia, „principiile morale au sens doar in masura in care ele trimit la un set de institutii, practici si vocabulare de deliberare politica si etica. Ele ne amintesc de aceste practici sau sint prescurtari ale lor, iar nu justificari pentru ele“. Ca liberali, cetatenii societatii ramin ancorati in secularism si in optimism social; ca ironisti, ei refuza sa considere vocabularele pe care le intrebuinteaza ca fiind unele finale. Nimic surprinzator, asadar, in faptul ca Rorty vede nu in filozofie, ci in literatura – ca mediu pentru impartasirea sentimentelor morale, a contingentei si a finitudinii umane – instrumentul esential al acestei culturi. De altfel, poetul si revolutionarul utopic apar ca eroii prin excelenta ai societatii liberal-ironiste.

La aproape zece ani distanta de volumul anterior, Rorty publica in 1998 Achieving Our Country: Leftist Thought in Twentieth Century America. Coborit din sferele inalte ale filozofiei pe tarimul disputelor imediate, asa cum o facuse cindva si John Dewey, filozoful american are de asta-data in vedere dezbaterile culturale cu privire la prezentul si viitorul societatii americane. El deplinge morga superioara si spectatoriala a stingii culturaliste contemporane, care vede societatea americana ca pe una dezgustatoare si constitutiv putreda. Acesteia ii opune retorica socialista a progresivismului si New Deal-ului, o retorica a sperantei si salvarii nationale. In morga actuala, Rorty vede abandonarea intelegerii seculariste a Americii ca o natiune ce poate deveni mai buna in favoarea unui scenariu al iremediabilului: „Cred ca s…t exista multe lucruri care ar trebui sa retina si sa tempereze mindria (nationala), insa nimic din ceea ce a facut o natiune nu trebuie sa impiedice definitiv o democratie constitutionala sa-si poata recistiga respectul de sine. A spune ca anumite actiuni fac acest lucru imposibil inseamna a abandona vocabularul secular, anti-autoritarist al sperantei sociale impartasite, in favoarea aceluia pe care Whitman si Dewey il detestau: un vocabular construit in jurul notiunii de pacat“.

Textele continute in cele doua volume ale Eseurilor filozofice au aparut, in mare parte, intre Philosophy and the Mirror of Nature si Contingency, Irony, and Solidarity. Ca atare, un numar important de studii au fost generate, implicit sau explicit, de discutiile care au urmat publicarii, in 1979, a primului dintre volumele de mai sus si merg pe linia dezbaterilor contemporane din filozofia analitica. Studiile in cauza compun partile intiia si a doua ale volumului unu al Eseurilor. Celelalte texte, care convin probabil unei audiente mai largi, ar putea fi citite ca prolegomene sau intregiri la Contingency, Irony, and Solidarity si sint de gasit in volumul secund.

Studiile din Obiectivitate, relativism si adevar isi propun nu atit sa sistematizeze ceea ce Rorty incepuse in Philosophy and the Mirror of Nature, ci mai degraba sa cizeleze si sa recontextualizeze citeva dintre marile teme propuse acolo. Solidaritate sau obiectivitate discuta doua maniere de autodescriere (prin raportare la comunitate si, respectiv, la o realitate exterioara si independenta). Stiinta ca solidaritate reia analiza distinctiilor dintre stiintele naturii si cele umane: „…singurul sens in care stiinta e exemplara este acela ca ea reprezinta un model de solidaritate umana. Ar trebui sa consideram institutiile si practicile care alcatuiesc diferitele comunitati stiintifice ca oferind sugestii despre modul in care s-ar putea organiza restul culturii“. Subiectul e reluat in eseurile care urmeaza, dintre care unul – Pragmatism fara metoda – este deja consacrat. Tema realismului si antirealismului e rediscutata mai tehnic in Pragmatismul, Davidson si adevarul, una dintre interventiile care aveau sa dea nastere faimoasei dezbateri dintre Richard Rorty si Hilary Putnam. Donald Davidson si a sa celebra teorie a limbajului metaforic fac subiectul studiului Zgomote nefamiliare: Hesse si Davidson despre metafora.
Partea a treia a volumului intii al Eseurilor este consacrata filozofiei politice. Prioritatea democratiei in raport cu filozofia e un titlu autoexplicativ. Liberalismul burghez postmodern, un studiu des citat, apare ca o avanpremiera la teoria societatii liberal-ironiste. In fine, o replica data antropologului Clifford Geertz rafineaza discutia pe marginea unui concept des utilizat de Rorty in scrierile sale – etnocentrismul.

Primele trei studii ale volumului doi (Filozofia ca stiinta, ca metafora si ca politica, Heidegger, contingenta si pragmatism, Wittgenstein, Heidegger si reificarea limbajului) sint o incercare de a apropia filozofia lui Martin Heidegger de pragmatismul american al unui Dewey pentru a o depasi pe prima in favoarea celui din urma. Motivul pare a fi tocmai masura in care cei doi filozofi au reusit sa treaca dincolo de filozofie ca masura a tuturor lucrurilor (subiect pe care Rorty il exploreaza cu persistenta in cazul ginditorului german): „Preferinta mea pentru Dewey in defavoarea lui Heidegger se bazeaza pe convingerea ca ceea ce dorea Heidegger s…t s-a aflat tot timpul sub nasul lui. A fost lumea cea noua care a inceput sa se ridice o data (sic) cu Revolutia Franceza – o lume in care politica orientata spre viitor, poezia romantica si arta nereligioasa au facut posibile practici sociale carora Heidegger nu li s-a alaturat niciodata. El nu li s-a alaturat niciodata, deoarece nu si-a ridicat niciodata privirea din cartile de filozofie“. Despartirea dintre Rorty si Heidegger se vede, oarecum paradoxal, si in maniera in care cei doi valorizeaza literatura. Desi ambii par sa o pretuiasca cel putin la fel de mult ca pe filozofie, Heidegger ramine atasat poeziei cu valente autodescriptive si autoinventive, in timp ce Rorty, inspirat de Kundera, vede in roman lumea unui soi de nominalism etic: „…comparatiile si judecatile morale vor fi facute mai degraba cu ajutorul numelor potrivite, decit cu cel al termenilor generali sau al principiilor generale“ (Heidegger, Kundera si Dickens).

Partea a doua a volumului secund reia unele dintre cele mai des citate studii ale filozofului american, cele despre Derrida si deconstructie: Deconstructie si circumventie si Este Derrida un filozof transcendental?. Textele de fata isi au punctul de plecare intr-o faimoasa dezbatere generata de mai vechiul eseu al lui Rorty Philosophy as a Kind of Writing (si continuata in 1995 cu Is Derrida a Quasi-Transcendental Philosopher?). Revine Rorty: „Dupa parerea mea, rezultatul gindirii autentic originale nu este atit acela de a infirma sau a submina credintele noastre anterioare, cit acela de a ne ajuta sa le uitam, oferindu-ne un substitut pentru ele“. Exact asta ar fi facut Derrida in scrierile sale tirzii. A-l privi pe acesta ca un autor de „descoperiri“ filozofice inseamna a abandona nominalismul: „…intotdeauna putem face un joc de limbaj sa arate mai rau, prin inventarea unuia mai bun; putem inlocui un instrument vechi cu unul nou, prin folosirea unui cuvint vechi intr-un mod nou… Insa aceasta nevoie de inlocuire este a noastra, nu a conceptului“.
Pragmatism si filozofie post-nietzscheana se incheie cu eseuri despre Freud si irationalitate (Rorty ii calca pe urme, aici ca si in atitea alte cazuri, lui Donald Davidson), despre Lyotard si Habermas (in care se poate afla de ce atit unul, cit si celalalt rateaza statutul de „liberal ironist“), despre sociologia romantica a lui Roberto Unger si Cornelius Castoriadis, si in fine despre ambiguitatile lui Michel Foucault.

Pare mai usor de identificat ce i-a rapit Rorty filozofiei decit ce a obtinut pentru ea sau in numele ei. S-ar zice ca filozoful american si-a lasat disciplina fara pretentii de intemeiere, pentru sine si pentru restul cunostintelor umane. Unii s-ar putea sa vada aici, nu fara oarecare dreptate, un bun cistigat. Dar a transforma aceasta mai mult sau mai putin noua constiinta-de-sine a filozofiei in principalul cistig al scrierilor rortyene inseamna a reduce contributia sa la una academica. Umanismul sau ne-filozofic, calitatea terapeutica sau inspirationala a scrierilor sale sint demne insa de orice poet romantic. Firescul iconoclasmului sau – ca, de pilda, afirmatia ca drepturile omului n-au nevoie de principii universale si de constructivism kantian, ci de pasiune si curaj – l-ar putea face sa devina pentru liberalii de astazi ceea ce un John Dewey trebuie sa fi fost pentru Rorty insusi. Mai putin o sursa de teorie si mai mult una de imaginatie.