Editura Polirom, Colecţia „Collegium. Practic“, Iaşi, 2008,
240 p.
Bineînţeles, n-am făcut decît să răsfoiesc cartea lui Pierre
Bayard, Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit, avertizată fiind
chiar de la prima pagină că uneori e de dorit, pentru a vorbi cu justeţe despre
o carte, să n-o fi citit în întregime, ba chiar să n-o fi deschis deloc; Oscar
Wilde (cu ale cărui vorbe de duh se deschide şi se sfîrşeşte volumul) proclamă,
în maniera lui dezinvoltă, la începutul cărţii: „Nu citesc niciodată o carte
despre care trebuie să scriu; te influenţează atît de uşor“.
Dacă ar fi să citim doar un singur fragment, ar trebui să
fie cel care se referă la Paul Valéry, mare necititor în faţa lui Dumnezeu.
Sistemul lui de necitit, erijat în principiu, nu-l împiedică deloc să realizeze
critici pertinente şi subtile, care capătă uneori o fluiditate foarte puţin academică.
Pierre Bayard ne convinge destul de repede că nu există
cartea citită de noi, chiar dacă faptul de a citi o carte este posibil, în mod
evident. El ne atrage atenţia asupra faptului că fiecare cititor recreează
cartea pe care o citeşte, suprapunînd lectura peste propria lui experienţă.
Chiar dacă pare a înţelege totul cum trebuie, fiecare cititor citeşte, aşadar,
un text care îi este propriu, neţinînd seama de împrejurări sau de accidentele
care intervin în cotidian, cum ar fi o durere de cap îndărătnică, distragerea
atenţiei, sau ... pur şi simplu de bogăţia vocabularului.
O idee extrem de interesantă în această carte este noţiunea
de bibliotecă ideală. Pe scurt: nu este necesar să fi citit Hamlet pentru a şti
unde trebuie să plasezi această operă într-o bibliotecă ideală şi imaginară,
care să cuprindă, cum ar spune Pierre Bayard, ce trebuie să cunoască o persoană
destul de cultivată de la începutul secolului XXI. Intriga, epoca şi cîteva
citate… vor fi de ajuns pentru a situa piesa respectivă. Iar lucrul acesta
devine mai important chiar decît cunoaşterea reală a piesei (Pierre Bayard nu
ne vorbeşte aici despre noţiunea plăcerii). Nu este necesar să fi citit vreun
rînd din Shakespeare. Nici măcar o piesă de teatru… ducînd raţionamentul pînă
la capăt, se ajunge la poziţia lui Valéry. Dar este necesar să avem în vedere,
într-o măsură anume, nişte referenţi culturali.
Partea a doua a eseului evocă diverse situaţii ale
existenţei în care este posibil să fii prins în flagrant delict de necitit.
Cîteva exemple din Graham Greene, David Lodge, Pierre Siniac şi Harold Ramis îi
permit, aşadar, lui Pierre Bayard să evoce, cu acest umor cu care cititorul s-a
obişnuit deja, consecinţele cel puţin stînjenitoare pe care o asemenea poziţie
este susceptibilă să le provoace „În viaţa mondenă“, „În faţa unui profesor“,
„În faţa scriitorului“, „Cu iubitul“ (pentru a cita cîteva titluri de
capitole). Parodia unui manual al vieţii pratice devine atunci mai insistentă,
aşa că partea aceasta a demonstraţiei poate să pară mai puţină densă pe planul
teoretic decît partea precedentă, dar să nu ne stricăm plăcerea: cititor sau
necititor, Pierre Bayard îşi ornează discursul cu exemple alese judicios din
biblioteca colectivă – chiar dacă unele dintre ele ţin mai curînd de „biblioteca
lui interioară“, ba chiar de „mediateca lui interioară“ – , demonstrînd astfel
în fapt importanţa „unei vederi de ansamblu“ deja semnalată.
Abrevierile folosite de Pierre Bayard se amestecă cu
propriul „dans“ acrobatic: el însuşi recunoaşte că a vorbit în public despre
cîte o CN (carte necunoscută) sau CU (carte uitată)…, ca şi despre CE (cărţi
evocate) sau despre tradiţionala CR (cartea răsfoită), şi toate au dreptul la
un barem de notare (++, +, –, – –). Aşa că ideea este foarte clară: să spunem
că lectura nu este doar un procedeu pozitiv, se poate să fie şi nefastă, a
vorbi despre o carte are prea puţin de-a face cu lectura. De exemplu, se poate
vorbi despre Proust sau Joyce cunoscînd universul lor, comentariile unor alţi
adevăraţi/falşi cititori sau chiar imaginînd opera lor. Subiectul este picant
şi, departe de a fi simplu, extrem de interesant prin ceea ce spune despre
societatea noastră. Literatura (cultura) e plasată pe o treaptă atît de înaltă,
de inaccesibilă, încît ea devine înspăimîntătoare. Îi putem mulţumi lui Pierre
Bayard pentru simplul motiv că vrea să-l decomplexeze pe cel care purcede la o
incursiune liberă în literatură şi pentru că dedramatizează faptul de nu fi
„citit tot“.
Punctul cel mai sensibil al acestui volum, care se vrea mai
întîi mediator şi împăciuitor: dacă autorul este amuzant, amuzant pentru că
este original, asta nu-l impiedică să fie purtătorul unei idei destul de
derutante, autoritare, cereaduce totul
la punctul zero şi vrea ca „noţiunea cărţii citite să fie ambiguă“. Idee
derutantă pentru cititorul care (poate pe nedrept?) iubeşte paginile pe care le
ţine în mînă, pentru că ele îl fac să viseze şi să trăiască un pic mai mult.
Sigur, ataşamentul faţă de o carte poate să pară futil şi destinat să existe
doar printr-o viziune foarte vagă despre cartea respectivă (intervine uitarea,
de exemplu); acest ataşament rămîne, în orice caz pentru mine, viu şi
important. Dar acest sentiment (de iubire) este aproape accentuat de acest
eseu: după ce am văzut că de fapt critica este o artă (mulţumesc frumos),
sîntem ceva mai uşuraţi cînd înţelegem că Pierre Bayard este mai ales un tip
căruia îi plac cuvintele – şi cărţile – citite sau nu. Un autor care loveşte
puternic în ipocrizie şi în aparenţele de orice fel, care lansează un apel sonor
pentru reîntoarcerea la lectură şi la cărţi. Lucru care pune în valoare
cititorul, originalitatea şi plăcerea lui, în primul rînd.
Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit nu se vrea
în nici un caz ultima carte de citit (sau de… necitit), pentru a pune punct
cititului şi a trăi fericit. Necititul nu este idealul acestui cititor onest,
de gust şi de profesiune, care este Pierre Bayard. Există, totuşi, şi ceva din
asta, pentru că Pierre Bayard, chiar dacă este profesor de literatură la Universitatea
Paris VIII, psihanalist şi autor de volume de teorieliterară, este un jucător înnăscut.Prin urmare, obiectivul lui Pierre Bayard nu
este deloc să denunţe o impostură, ci să promoveze o practică schimbătoare,
nedisciplinată, a lecturii. O practică văzută, pe nedrept, ca ruşinoasă şi de
nemărturisit…
Cu această ocazie, mi-am spus, din nou, că niciodată nu se
spune totul despre o carte, pentru că niciodată nu s-a citit tot. Am citit
(sau, de acord,… răsfoit) şi am apreciat. C ++
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters