OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

I. Doi intelectuali americani au reusit sa provoace aprinse dezbateri politice in ultimul deceniu. Unul este Francis Fukuyama si, celalalt, Samuel Huntington. Diferentele dintre continutul operelor lor sint destul de mari spre a nu confunda cele doua tipuri de abordari. In vreme ce unul are ca obiect de studiu transformarile universale petrecute in ultimele decenii, argumentarea ipotezelor privind progresul umanitatii sau esecul ei, cel de-al doilea este preocupat de conflictul culturilor si civilizatiilor. Titlurile cartilor lor de succes sint: Sfirsitul istoriei si ultimul om (The End of History and the Last Man, Free Press, New York, 1992) si Conflictul civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale (The Clash of Civilization and the Remaking of World Order, Simon &Schuster, New York, 1996). Daca interesul filozofului si politologului Fukuyama se indreapta spre lamurirea tezei potrivit careia sintem in epoca sfirsitului istoriei, atunci acela al istoricului Huntington se refera la limitele existente intre civilizatii, respectiv, la incompatibilitatea dintre seturile de valori care stau la baza existentei diverselor societati. Ambii sint interesanti din punctul de vedere al provocarii noilor evaluari teoretice in gindirea politica mondiala. Si unul si altul au beneficiat de o atentie enorma din partea publicului, comentariile critice excelind in ambele cazuri.
Am adus in discutie aceste nume pentru ca ele revin cu regularitate in presa internationala si mai ales in discutiile privind viitorul umanitatii. Faptul ca unul dintre ei consacra noi pagini ipotezelor sale mai vechi sau chiar isi reformuleaza (sub impactul evenimentelor politice, economice si stiintifice) teza de baza m-a determinat o data in plus sa ma opresc asupra continutului lor. Nu doar spre a informa cititorii, dar si pentru a le sugera o posibila reflectie critica.

Profesorul Francis Fukuyama de la George Mason University din Statele Unite a deschis in luna iulie o noua controversa in domeniul stiintelor sociale publicind articolul: Postumanitatea este pentru miine (The National Interest nr. 56, vara 1999, Washinghton D.C.). La invitatia lui Owen Harries, editorul de-acum celebrei reviste The National Interest (in paginile careia au aparut pentru prima oara indraznetele opinii ale invatatului american), Fukuyama reia o parte din ideile cuprinse in articolul Sfirsitul istoriei? si in cartea Sfirsitul istoriei si ultimul om. In urma cu zece ani el demonstra ca istoria are un sens, anume acela al progresului care conduce la formarea statului liberal modern. Controversa a pornit de la conotatiile conferite termenului de „istorie“, termen care primeste diverse semnificatii, in functie de contextul politic, instructia individului, nivelul cunoasterii stiintifice al autorului, responsabilitatea istoricului sau filozofului. (Stim de pilda cit de multe probleme s-au nascut din redarea incorecta a faptelor sau din manipularea lor teoretica in interesul diverselor grupuri politice si religioase.) Fukuyama folosise acceptiunea hegeliano-marxista a conceptului, potrivit careia evolutia progresiva a institutiilor politice si economice guverneaza societatile. Ideea de „sfirsit al istoriei“ mai presupune – potrivit filozofiei hegeliene – existenta unei naturi umane aflate sub influenta factorilor sociali. Cei mai vehementi critici au fost marxistii, care au contestat aprecierile laudative la adresa democratiei liberal-burgheze. Ei nu au fost preocupati de sensul acordat conceptului. De unde si mutarea accentului interpretativ spre zone continind partizanate politice diferite de acela al filozofului american.

In prima faza, interesul lui Fukuyama fusese acela de a defini cele doua motoare esentiale ale lumii contemporane: 1.ordinea economica, de unde crezul ca stiinta este aceea care permite istoriei sa dobindeasca o directie, respectiv, sa progreseze; 2. acceptiunea hegeliana a „luptei pentru recunoastere“. Adica, motivarea faptului ca oamenii au nevoie de o bunastare materiala (prin intermediul organizarii si dezvoltarii economice ei urmarind implinirea acestui ideal) si aspiratia lor permanenta de a le fi „recunoscute demnitatea si statutul“. Fukuyama a fost si mai este de parere ca putem intelege mai bine democratia liberala moderna in resorturile sale intime acordind interes perspectivelor ce se dagaja din productia economica infinita bazata pe evolutia stiintei si a tehnologiei. Daca modernizarea economica o vazuse (o vede si acum) ca pe un proces coerent la care va participa toata lumea si in cadrul careia piata va fi stimulentul cel mai eficace, atunci stabilitatea ori transformarea politico-sociala (necesare in tarile aflate pina nu demult sub regimuri dictatoriale) o indicase prin recunoasterea demnitatii tuturor oamenilor, precum si a rolului lor de agenti morali.

Intre criticii primei teze au fost unii care au observat ca istoria nu se poate sfirsi de vreme ce progresul stiintific este infinit. Asemenea puncte de vedere i-au atras atentia lui Francis Fukuyama. In noul sau articol el se ocupa – o face intr-o maniera cit se poate de originala – de rolul stiintei ca principal factor de influentare a mersului istoriei. Pornind de la reusita extraordinara a economiei americane din ultimul deceniu si de la faptul ca Statele Unite detin astazi suprematia politica, strategico-militara, stiintifica (ceea ce este recunoscut inclusiv de antiamericanisti), Fukuyama prognozeaza postumanitatea in care stiinta va opera mutatii sociale colosale. Multiplicarea si mondializarea prin intermediul Internet-ului, precum si rolul din ce in ce mai important al biotehnologiei vor oferi cele mai mari surprize pentru viitorul umanitatii. El gaseste ca ideea hegeliana a „sfirsitului istoriei“ – sustinuta in urma cu un deceniu in prima sa teza – trebuie abandonata. De ce? De la revolutia franceza din 1789 si pina astazi (scoala occidentala de stiinte sociale – istorie, sociologie, filozofie si politologie – numeste cu termenul contemporan tot ceea ce s-a petrecut in ultimele doua secole) diverse doctrine au avut pretentia de a depasi conditia naturala a omului pentru a forma o fiinta umana eliberata de prejudecati si de constringerile trecutului.

Ideologiile fascista si comunista au avut chiar ambitia de a proclama ideea „omului nou“ ca fiind principalul scop al politicii statale. Esecul tuturor experientelor de tipul acelora amintite „a demonstrat limitele voluntarismului social si a consacrat o ordine mondiala liberala fondata pe o economie de piata si izvorita dintr-o conceptie traditionala despre natura si Dumnezeu“. Substratul natural al comportamentului uman a rezistat in pofida incercarilor de socializare fortata, precizeaza Fukuyama in articolul Postumanitatea este pentru miine. Revolutiile promovate prin informatizare si prin biotehnologie arata ca acolo unde ingineria sociala a esuat, acolo stiinta va dispune de cunoasterea necesara reusitei. Fukuyama este incredintat ca acest aspect va fi vizibil peste doua-trei generatii. Acelasi fenomen va aduce cu sine mutatii profunde si la nivelul gindirii politice, modificind scopurile practice ale acesteia.

II. De unde deriva increderea lui Fukuyama in veridicitatea noilor sale ipoteze si teze? Nimic din ce s-a petrecut in politica internationala sau in economia mondiala in cursul ultimilor zece ani nu respinge concluzia potrivit careia „democratia liberala si economia de piata sint singurele solutii viabile pentru societatile moderne“. Intelectualul american invoca in sprijinul afirmatiilor sale trei propozitii complementare: 1. corelarea dintre pace si democratie (exemplul oferit de liberalism ca vector al pacii democratice); 2. dezvoltarea economica vazuta drept cel mai bun mijloc de promovare a democratiei (exemplul tarilor iesite de sub regimuri autoritare, Spania, Portugalia, Grecia, Taiwan, Coreea de Sud); 3. integrarea deplina in sistemul comercial si de investitii capitaliste (exemplul rolului enorm jucat de micsorarea taxelor vamale).

Cu toata incertitudinea pe care o presupune acest gen de estimari intelectuale in care prognoza joaca rolul principal, Fukuyama nu paraseste terenul analizei rationale a fenomenelor. El afirma ca scenariul optimist nu este valabil pentru toata planeta din cauza crizelor economice repetate, a etno-nationalismelor provocatoare de razboaie si a handicapului administrativ al unor state ramase inca in afara circuitului economic mondial, cazul Rusiei fiind invocat de mai multe ori de profesorul american. Spre deosebire de Huntington, Fukuyama nu acorda un interes prea mare diferentelor intre diversele zone de civilizatie. Mai mult, spune ca razboaiele din Iugoslavia, din Rwanda si Somalia nu vor afecta politicile globale. Ar putea fi adevarata observatia, atita timp cit admitem ca, spre exemplu, tragediile populatiei din Kosovo si problemele umane si materiale grave ale Iugoslaviei nu afecteaza decit sfera relatiilor interregionale din Peninsula Balcanica. Ceea ce cred ca este posibil daca vedem lucrurile doar pe durata scurta a istoriei. Razboiul antiiugoslav al NATO-ului este privit ca o gafa, dar este scuzat apoi prin aceea ca el a demonstrat capacitatea americana si a aliatilor sai de a interveni rapid si eficient in zone de conflict. Sint acestea aspecte pe care le putem comenta si altfel, invocind argumente care indica necesitatea construirii Europei cu un singur motor si nu cu doua, asa cum functioneaza ea astazi (vezi articolul nostru din Prima ora despre UE si „other Europe“). Oare profesorul de politici publice de la George Mason University s-a rezumat la suprafata lucrurilor ori la durata scurta a viitoarei istorii? Probabil, o analiza critica si lucida este inca de asteptat.

Ce supozitii formuleaza Fukuyama despre Europa de Est si despre Federatia Rusa? Spatiile in discutie beneficiaza cu adevarat de atentia politicilor economice mondiale? Sint ele capabile de o integrare fireasca in circuitul postindustrial? Este oferta lor una atractiva? La asemenea interogatii, autorul raspunde ca exista speranta potrivit careia se vor petrece transformari si in locurile mai putin sau deloc favorizate de reforme structurale. El arata ca nu pot fi subestimate fortele integratoare ale modernizarii economice si mutatiile provocate de tehnologiile de virf, criticind explicit teoria lui Huntington. Parerea lui este ca trebuie acordate sanse chiar si statelor in care reforma bate pasul pe loc, iar coruptia pare a fi de nedepasit. In pofida tendintelor citorva regimuri de a conserva vechile sisteme inchise – si aici intelectualul american citeaza teocratia islamica, autoritarismul asiatic si neo-bolsevismul (la care as adauga: tribalismul etnic si politicile ultracentraliste), exista evidente aspiratii spre schimbare; sint categorii sociale care fac eforturi evidente spre a introduce noile forme de functionare economica. Fukuyama crede ca si in Federatia Rusa vor avea loc mutatii, integrarea acesteia in procesele economice mondiale fiind posibila in viitor. Nu neaga insa ca reusita reformelor in cazul statelor postcomuniste depinde de o anumita occidentalizare a valorilor. Ceea ce – trebuie sa recunoastem – asa este. In legatura cu acest aspect as insista spunind: cu cit liderii si societatile Europei est-centrale, de sud-est si est-europene vor intelege mai bine importanta crearii cadrelor necesare articularii noilor reflexe mentale, cu atit mai repede tarile vor deveni coparticipante la functionarea pietei libere, dar si beneficiarele ei. Fukuyama este de parere ca marxismul si comunismul au esuat pentru ca s-au opus naturii umane. Oamenii nu pot fi fortati sa fie diferiti in raport cu ceea ce le dicteaza propria lor natura.

III. Nu doar economia este forta care conduce istoria umana. Organizarea institutional-politica are rolul ei inconfundabil in afirmarea valentelor plurale ale individului. „Democratia liberala moderna nu este nimic altceva decit o serie de institutii a caror miza este sa garanteze drepturile universale care astazi sint consemnate in documente fundamentale ca de exemplu Declaratia drepturilor in Statele Unite (1791), Declaratia universala a drepturilor omului si constitutiile din majoritatea democratiilor contemporane“. As preciza aici ca nu este cazul ca intotdeauna sa privim politica doar prin intermediul ideologiei liberale (chiar daca astazi capitalismul liberal nu are nici un concurent ideologic), prin selectia de legi si de institutii facuta doar de acesti predecesori. Asa cum nu este de dorit sa fim tributari noi insine partizanatelor atunci cind vrem sa intelegem cu adevarat omul si lucrurile care privesc existenta sa. Fukuyama claseaza rapid chestiunea institutional-legislativa a democratiei, spre a se ocupa pe larg de teza „postumanitatii“ potrivit careia omul se va baza pe cuceririle stiintei informaticii si mai ales ale biotehnologiei. Ce vrea sa spuna prin aceasta observatie? Sesizeaza ca printre contemporani sint probleme create de maladiile specifice societatii de consum: agitatii, violente, turbulente de natura psihica sau biologica. El incearca sa atraga atentia ca relatiile sociale si politice vor cunoaste modificari si ca acestea vor fi determinate de medicamentele descoperite si fabricate multumita stiintei neurofarmacologice.

Exemplele oferite sint acelea ale consumului de catre milioane de oameni din lumea intreaga a Ritalinei si Prozac-ului in tratarea turbulentelor ori violentelor adolescentine, respectiv, impotriva eliberarii femeii de inconvenientele caracteristice sexului ei. Efectele amintitelor medicamente fac posibila apropierea imperceptibila de fiinta umana androgina, ceea ce este si scopul politicilor contemporane proclamind egalitatea sexelor. Un lucru si mai spectaculos este manipularea embrionului, fapt care va transforma comportamentele genetic regulate. Si acesta este un adevar care, cred, nu ne poate lasa indiferenti. Fara a invoca suficiente argumente, autorul este de parere ca evolutiile acestea si altele ale neurofarmacologiei vor aduce cele mai mari surprize in ceea ce urmeaza sa i se intimple omului in secolul al XXI-lea. Ar fi de dorit sa stim ce gindesc specialistii acestui domeniu si cit de pregatiti sint ei sa faca fata in mod responsabil provocarilor socio-morale si politice aduse de stiinta pe care o slujesc. Cit priveste tehnologia informatiei, profesorul american spune ca ea se va dezvolta atit de mult incit toti vom participa la lumea globala si ca nici o tara nu va putea uza de control sau de forta. Chiar si in China se vor petrece mutatii. Fortele politice comuniste chineze, care astazi se opun folosirii pe scara larga a Internet-ului de teama opiniilor dizidente, vor risca sa provoace in scurta vreme reactii violente.

Afirmatiile lui Francis Fukuyama, rezumate si comentate fragmentar in rindurile de mai sus, au facut obiectul unor dezbateri recente in publicatiile americane si franceze, ca de pilda in Los Angeles Times si in Le Monde din 17 iunie 1999. Ele au fost urmate de un adevarat dosar „Fukuyama“ realizat de revista pariziana Le Monde des Debats, nr. 5, iulie-august 1999. Cu exceptia unor opinii exagerate ale sociologului Alain Turaine (care pare sa fie marcat de propriile metode si concepte si care foloseste expresii ca „obraznicie“ si „delir“ spre a respinge teza americanului), analizele evidentiaza necesitatea reflectiei contemporanilor asupra posibilei directii spre care se indreapta omul, directie fata de care nu putem fi indiferenti. Fara indoiala ca receptarea critica a tezelor amintite se cuvine a fi facuta – asa se intimpla intotdeauna in lumea academica si nici acest caz nu face exceptie – mai cu seama ca uneori amanuntele ori dimensiunile speciale ale cite unui fenomen social si politic pot evidentia trasaturi opuse acelora imbratisate de Fukuyama. Apoi, de ce sa nu observam ca ideile sale sint indatorate orientarii politice americane, exceselor gindirii liberale, sigurantei conferite de fosta pozitie a lui Fukuyama, de director adjunct cu problemele politico-miltare europene si de membru al staff-ului de politica a planificarii din cadrul Departamentului de Stat al SUA. Dincolo de pasajele remarcabile si de fecunda provocare la analiza si dialog transfrontalier (in toate sensurile), ce putem afirma despre eseul Postumanitatea este pentru miine, publicat in numarul 56 al revistei The National Interest? Deocamdata, doar aceea ca o parte din reflectii arata ca omenirea se afla la o raspintie si ca explorarile creatoare ale fiecaruia dintre noi pot deschide alte posibilitati de abordare in sferele activitatii umane. Sau, cum spunea istoricul Immanuel Wallerstein – unul dintre participantii la dezbaterea gazduita de Le Monde des Debats – sintem in plin absurd, adica intr-un timp in care nimic nu mai este cert, prin urmare totul este posibil. Mai putin linearitatea ori siguranta observatiilor lui Francis Fukuyama.