Sfîrşitul onestităţii

Autor: Sorin Cucerai | Categoria: Politic | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Foarte mulţi oameni cred că sinceritatea este o virtute. Eu nu. Eu cred că cinstea, nu sinceritatea, este cu adevărat o virtute şi că doar confuzia dintre cele două îi permite sincerităţii să se bucure de trecerea pe care o are astăzi printre cei mai mulţi dintre noi.

Un om sincer îşi manifestă sinceritatea prin aceea că spune tot ceea ce crede. Rezultă de aici că nu există o limită a credinţelor pe care le poate avea un astfel de om. Oricare ar fi credinţa sa, sinceritatea îl obligă să o facă cunoscută. În acelaşi timp, sinceritatea nu are drept referent decît o singură persoană. În cazul sincerităţii, singura persoană care contează este aceea care face afirmaţia. Sînt sincer faţă de mine dacă îmi spun ce cred eu şi sînt sincer faţă de tine dacă îţi spun ce cred eu. În ambele variante, un singur „eu“ contează. La drept vorbind, tocmai autoreferenţialitatea omului sincer face ca nimic din afara lui să nu-i poată limita credinţele. Un om sincer poate crede orice; el e sincer dacă îşi face cunoscute credinţele şi nesincer, în caz contrar.

Şi tocmai în acest punct sinceritatea îşi vădeşte caracterul aporetic. Într-un sens, sinceritatea este o declaraţie de existenţă, un enunţ cum că există un vorbitor care îşi exprimă o anumită credinţă. Dar în manifestarea sincerităţii nu există decît vorbitorul şi credinţa sa. Acesta este singurul „eu“ care contează. Şi atunci, faţă de cine face omul sincer declaraţia sa de existenţă?

În sinceritate, celălalt este presupus în mod necesar, altfel declaraţia de existenţă n-ar mai avea nici un sens. În acelaşi timp, celălalt este redus, tot în mod necesar, la tăcere, aneantizat, de vreme ce doar „eul“ vorbitorului contează. Singurul mod în care ambele necesităţi se pot manifesta simultan constă în transformarea celuilalt într-o realitate secundă, inferioară, subordonată. Şi astfel aporia este rezolvată: în sinceritate, celălalt este în mod necesar un „eu“ subordonat. Cu alte cuvinte, sinceritatea creează o relaţie ierarhică între un superior (omul sincer) şi un inferior (oricine altcineva).

Acesta este motivul pentru care consider că sinceritatea este un viciu. Un viciu moral, întrucît impune ierarhia în locul coordonării – şi, prin extensie, un viciu social, de vreme ce dialogul cu omul sincer este, prin definiţie, imposibil. Sinceritatea este un viciu cu atît mai periculos cu cît, pentru ochiul neexersat, ea seamănă întru totul cu o virtute – cu cinstea.

Dar, spre deosebire de sinceritate, onestitatea presupune buna-credinţă faţă de celălalt. Prin urmare, un om cinstit nu poate crede orice. El este ţinut să îşi ajusteze comportamentul şi credinţele pornind de la premisa că celălalt este de bună-credinţă. Această premisă este o condiţie necesară a onestităţii, similară cu prezumţia de nevinovăţie din jurisprudenţă. Mai mult, ea face posibil dialogul între egali. Celălalt nu mai este subordonat vorbitorului, ca în cazul sincerităţii, ci un partener egal, un „eu“ cu acelaşi statut.

Spre deosebire de credinţele omului sincer, care sînt declaraţii de existenţă, credinţele omului cinstit sînt declaraţii ale bunei-credinţe. Deosebirea este foarte importantă prin consecinţele sale. Pentru că, dacă afirmarea unei credinţe este expresia existenţei cuiva, atunci eventuala critică a respectivei credinţe ajunge, în mod necesar, să fie interpretată ca o critică la adresa persoanei care afirmă acea credinţă.

Aceasta este una dintre cele mai teribile consecinţe ale sincerităţii: critica afirmaţiilor omului sincer este în mod necesar interpretată de el ca o atingere adusă propriei sale persoane. Nici nu s-ar putea altfel de vreme ce, pentru un astfel de om, credinţa afirmată este o declaraţie de existenţă; în consecinţă, negarea afirmaţiei devine negare a persoanei care face afirmaţia. Dacă îi este adresată, propoziţia „Nu cred că ai dreptate“ nu poate fi interpretată de omul sincer decît ca avînd sensul „Eşti un bou“. Dar astfel posibilitatea investigării raţionale a adevărului este cu desăvîrşire anulată.

Cinstea, sinceritatea şi buna-credinţă

Un om cinstit, spre deosebire de omul sincer, crede simultan în trei lucruri: în buna sa credinţă, în buna-credinţă a celuilalt şi în faptul că celălalt crede despre primul că este de bună-credinţă. Această întreită credinţă funcţionează ca un cenzor al opiniilor şi al gesturilor omului cinstit. Dacă un astfel de om nu poate susţine cu bună-credinţă o anumită opinie, nu o va face. Iarăşi, dacă va crede că, prin susţinerea unei opinii, va da altora impresia că nu este de bună-credinţă, va permite acestora să examineze acea opinie şi modul în care a ajuns la ea. În plus, cum buna-credinţă nu garantează infailibilitatea, îşi va modifica opinia (sau cel puţin îşi va manifesta rezerve faţă de ea) în caz că argumentele în favoarea ei se dovedesc şubrede sau chiar nevalide.

Un om sincer crede că opinia pe care o susţine este adevărată şi că a făcut tot ceea ce depinde de el pentru a se convinge de adevărul respectivei opinii. (Sinceritatea este, din acest punct de vedere, o formă limitată a bunei-credinţe – şi aici este punctul în care sinceritatea seamănă cu cinstea.) Iar faţă de adevăr avem o serie de obligaţii morale, prima dintre ele fiind aceea de a-l rosti.

Dar sinceritatea falsifică adevărul prin chiar rostirea lui. Aceasta, pentru că adevărul rostit se identifică în mod necesar cu fiinţa celui sincer şi, astfel, cealaltă obligaţie supremă pe care o avem faţă de adevăr – examinarea lui – nu mai poate fi îndeplinită. Sîntem ţinuţi fie să-i dăm dreptate celui care îl rosteşte – şi să facem asta, cum spuneam, de pe o poziţie în mod necesar inferioară lui –, fie să tăcem. Dar a da dreptate de pe o poziţie inferioară, fără să ai dreptul de a examina la rîndul tău problema, de a pune propriile întrebări, este tot ce poate fi mai opus obligaţiei de a investiga adevărul.

Pentru un om sincer, credinţele sale îi exprimă fiinţa; ele îi exprimă, în măsura în care le consideră adevărate, şi buna-credinţă. De aceea, orice chestionare a respectivelor credinţe este, din punctul său de vedere, un atac la propria persoană. Atît un atac la fiinţa sa, cît şi unul la buna sa credinţă. Iar numai un om de rea-credinţă poate pune sub semnul îndoielii buna-credinţă a cuiva. Prin urmare, pentru un om sincer, oricine interoghează opiniile pe care el (omul sincer) le susţine îşi dovedeşte, prin chiar actul interogaţiei, reaua-credinţă (sau cel puţin prostia).

Un om sincer crede în buna sa credinţă. Un om cinstit crede, în plus, şi în buna-credinţă a celuilalt şi în faptul că acesta îl consideră de bună-credinţă. Abia lărgirea sferei bunei-credinţe face posibil dialogul, chiar şi atunci cînd sînt exprimate judecăţi critice despre persoana celuilalt. Fără îndoială că, în acest ultim caz, am avea de-a face cu o impoliteţe, dar nu rezultă de nicăieri că impoliteţea este, în mod automat, expresia relei-credinţe.

Sper că am reuşit să-mi conving cititorii că sinceritatea este un viciu. Ea este generatoarea şi liantul sectelor – care, din acest punct de vedere, pot fi interpretate ca forme colective de sinceritate ale celor cu credinţe comune. Onestitatea, în schimb, este cea care conduce la apariţia şi la creşterea societăţii civile, înţelese ca spaţiu public în care indivizii pot conversa şi se pot angaja în dezbateri. Cînd spaţiul public este invadat de oameni sinceri, sfîrşitul civilizaţiei liberale este aproape. Şi tocmai acest lucru se petrece la noi. Îngăduiţi-mi, vă rog, numai un exemplu. El se referă la refuzul, din 2004, al domnului Călin Popescu Tăriceanu de a demisiona din funcţia de prim-ministru pentru a face astfel posibile alegerile anticipate. La vremea respectivă, nu m-am numărat printre susţinătorii acestui refuz – şi, la drept vorbind, nu mă număr nici astăzi. Dar nu mă număr nici printre cei care au considerat şi consideră încă respectivul refuz drept o „trădare“.

În 2004, exista o alianţă compusă din PNL şi din PD. Refuzul prim-ministrului de a declanşa alegeri anticipate – după ce, în prealabil, fusese de acord cu ele – nu poate fi catalogat drept „trădare“, ci pur şi simplu drept o deosebire de opinii. Între doi parteneri de guvernare pot apărea astfel de divergenţe. În mod normal, ele se mediază. Între oameni care cred în buna-credinţă a celuilalt ar fi trebuit să înceapă o dezbatere finalizată cu un acord. A trăda înseamnă a fi răuvoitor faţă de partener, dar o simplă deosebire de opinii, oricît de neplăcută, nu dovedeşte prin ea însăşi reaua-credinţă.

Faptul că, de la bun început, domnul Traian Băsescu a folosit retorica trădării nu dovedeşte, din punctul meu de vedere, decît că domnia sa este un om sincer, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Acela a fost momentul din care am început să-mi retrag sprijinul acordat actualului preşedinte (fără să mă grăbesc să-l acord altcuiva). Am fost uimit să constat că nici domnia sa, nici altcineva nu păreau dispuşi să medieze o diferenţă între opinii conform bunelor uzanţe ale raţiunii practice.

Din acel moment, viciul sincerităţii a început să fie practicat de tot mai mulţi oameni, atît din rîndurile clasei politice, cît şi din cele ale societăţii civile, pînă cînd, din punctul meu de vedere, atmosfera publică a ajuns să fie de nerespirat. Fiecare a început să-şi rostească adevărul la care cu bună-credinţă a ajuns, afirmînd că orice altceva decît acel adevăr (şi însăşi chestionarea acelui adevăr) reprezintă o dovadă de rea-credinţă. Pentru că, din punctul de vedere al omului sincer, buna-credinţă a celuilalt nu poate fi dovedită decît prin împărtăşirea opiniei susţinute de el. Din perspectiva sincerităţii, este logic imposibil ca o persoană să fie de bună-credinţă şi, în acelaşi timp, să îşi exprime dezacordul faţă de opinia celui sincer.

La sfîrşitul acestui ciclu electoral, suspiciunea a devenit generalizată şi credinţa în reaua-credinţă a tuturor celor care nu fac parte din secta proprie domneşte imperial deasupra tuturor. Sinceritatea, practicată cu frenezie, a învins societatea civilă şi orice formă posibilă de societate. Trăim într-o lume hobbesiană, în care fiecare sectă posibilă pretinde că are dovezi certe că a fost jignită în buna ei credinţă de orice altă sectă, iar cei care refuză limbajul sincerităţii sînt reduşi la tăcere de toate taberele. Orice standard de civilitate a fost aruncat la gunoi, orice urmă de raţiune a fost ştearsă.

Nu-mi fac iluzii, acest articol este perfect inutil. Sînt întru totul convins că reprezentanţii tuturor sectelor vor spune că ei sînt oneşti, dar că, la fel ca mine, s-au trezit aruncaţi într-un ocean de sinceritate. Toţi vor spune asta, inclusiv cei din secta numită, în limbaj colocvial – şi printr-o formulă nu foarte fericită –, „intelectualii lui Băsescu“ (dintre care cel puţin unul îmi este foarte drag). Însă tocmai această replică le va dovedi sinceritatea, pentru că ea exprimă credinţa tuturor în reaua-credinţă a celorlalţi. Ca şi cum reaua-credinţă ar fi problema, şi nu propriul refuz de a-l credita pe celălalt cu bună-credinţă, mai ales în cazul unui dezacord. Nu-mi rămîne decît să sper că vom supravieţui cu toţii acestui măcel.