OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Toti cei care au fost surprinsi sa vada in peisajul blazat si apasat de caldura al Bucurestiului, in dupa-amiaza zilei de 20 mai, o sarabanda exuberanta de elevi si profesori, trebuie sa stie ca nicidecum Ministerul Invatamintului s-a gindit „sa faca ceva“ demn de sarbatorit. Cortegiul care a strabatut distanta dintre Colegiul „I.L. Caragiale“ si Casa Oamenilor de Stiinta celebra ceva mult mai demn si mai grandios decit te mai poti astepta intr-un context debilizat de anxietati identitare alimentate de frustrari materiale, ceva cu atit mai neasteptat cu cit nici o data anume nu motiva evenimentul, in afara de un entuziasm debordant, o traditie excelenta a liceului mai-sus amintit si, nu in ultimul rind, o dragoste gratuita fata de „bardul din Avon“, nimeni altul decit William Shakespeare, „Autorul“ prin excelenta, nascut si nemurit in perfidul Albion, trufas centru al canonului occidental malgré lui, si care n-a catadicsit nici cit Joyce sa ne citeze ca natie printr-un cuvint sau doua. Din atita sfidare istorica nu retinem decit surpriza si evenimentul cultural de observat.

Timp de doua zile – 20-21 mai – Bucurestiul a fost „centrul“ lumii anglofone*. Nici vorba de „margine“, imi explica intr-un aparte excedat unul dintre oamenii britanici... Revenindu-mi cu greu dupa semnul de intrebare, tragindu-mi sufletul dupa multele puncte de suspensie; intr-o atmosfera electrizanta de Mardi Gras, imi pun problema complexului de self-hatred si nu ma pot impiedica sa remarc desfasurarea absolut impresionanta de forte organizatorice si exuberanta renascentista (mai degraba Restauratoare) a eforturilor si a energiilor valedictorii care au facut posibila aceasta comemorare nu numai a lui Shakespeare, dar si a celor doua figuri ilustre ale scolii de anglistica din Romania – Leon Levitchi si Dan Dutescu. Programul acestui eveniment bate fictiunea filmica prin varietate si originalitate. Am asistat la un tour de force: demonstratii dramatice, muzicale, coregrafice, conferinte miniaturale, doua sesiuni de workshop-uri, debate-uri intre profesori si elevi, la care s-a adaugat picnicul „tematic“ de la Mogosoaia, gradina elisabetana din curtea liceului, bufetul cu prajituri elisabetane, expozitia de carte Oxford University Press, expozitia de pictura si fotografie. Nimic nu a scapat atentiei organizatorilor, nici macar florile din piesele lui Shakespeare – fancy that! Proportiile au fost conturate si de prezenta invitatilor de la Stratford, care au adus in valiza o bucata din locul nasterii bardului (sic!): Sue Best (Shakespeare Director, Shakespeare Link Company), Tenesa O’Connor (Shakespeare Birthplace Trust) si Philip Collins Bower (Shakespeare Link Company, fost membru al Shakespeare Royal Company).

De remarcat prestatiile teatrale ale elevilor (precum Alexandru Mihail sau Dariana Nicolau), care, chiar la aceasta scara, nu au nevoie de marja de ingaduinta indeobste necesara in astfel de cazuri, ca si uimitoarea daruire si talentul tuturor celorlalti participanti, care au facut ca intre un enterunt si un exeunt sa fie intotdeauna loc de incintare si surpriza. Si cum in spatele unui astfel de proiect exista intotdeauna un agent in mod egal impatimit si conectat la realitatea materiala, probabil ca nu gresim prea mult cind spunem ca o mare parte a laudelor pentru reusita reala revine cunoscutei dne profesoare Veronica Focseneanu si actualilor si fostilor elevi ai Liceului „I.L. Caragiale“. Usoarele aritmii, stridentele (incantarea unui Crez neaos in varianta corala laica), incongruentele suspecte, dar, vai, gustate (amestecarea filipicelor impotriva miopiei guvernamentale in comparatii cu zilele de vara ale lui Shakespeare), retorica eulogizanta inflationista pe alocuri dispar in urma analizei post festum. Intr-un mod foarte postmodernist, orice distanta critica este anulata fara drept de apel.

Revenind la elementul de surpriza, trebuie subliniat faptul ca astfel de evenimente sint cel putin intrigante intr-o cultura ale carei valori incep a fi speculate pe linie ideologica intr-o masura din ce in ce mai mare. Daca figura iconica fondatoare a lui Eminescu este confiscata pentru a legitima un discurs national definit prin opozitie si rezistenta in fata „celuilalt“, cu inflexiuni de mindrie istorica frustrata, sarbatorirea lui Shakespeare, subminind in mod carnavalesc o autoritate culturala unica, si-a revendicat inocent un bard strain dincolo de contexte geografice si conditionari istorice, in numele valorilor universale. In contextul unei respingeri de catre „margine“ a spectrului paternalist al noii colonizari culturale, acum cind Shakespeare este mai repudiat ca oricind in spatiul anglofon ca simbol al „asupririi“ prin cultura, salvarea vine de la Rasarit. Acesta era „centrul“ pe care Philip Collins il detectase in efortul romanesc de inscriere intr-o comunitate imaginara a iubitorilor lui Shakespeare, cu implicatii de micro-politica culturala mai profunde decit s-ar parea. Recuperarea cu usoare voluptati nostalgice in modalitate retro incepe cu explicarea pe intelesul copiilor si nu se produce paradoxal (la prima vedere) nici in centrul si nici in periferiile consacrate, ci extra muros, la exteriorul commonwealth-ului pe care Shakespeare insusi il postula in termenii utopiei prin gura inchipuitului de Gonzalo inzestrat cu slabe cunostinte de geografie.
__________
* Vezi si nota noastra din numarul precedent, pag. 2 (n. red.).