OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Anca Maria MOSORA
Reality Game Show
Editura Humanitas, Colectia „Proza“, Bucuresti, 2007, 264 p.

In romanul sau de debut din 2005, Arhanghelii nu mor, Anca Maria Mosora ni se dezvaluia ca o delicata prozatoare de atmosfera, tentata in acelasi timp de notatia amanuntului psihologic. Nu izbutea acolo mai mult decit o schita de roman, intrucit epicul deficitar, diluat si mai mult de pusee sentimentale, de entuziasme lirice adolescentine, precum si insuficienta abilitate de a controla/coordona destinele personajelor ori de a construi scenarii fictionale ceva mai complexe nu-i permiteau mai mult de atit.

Cu toate acestea, carticica de debut a autoarei este, am spus-o si cu alte ocazii, frumoasa si, in felul ei, tulburatoare; partea sa cea mai rezistenta tine de descriptia estetizanta a vechilor cartiere bucurestene, a imobilelor impregnate de o poezie a batrinetii/decrepitudinii si a mortii; partea vulnerabila tine de sentimentalismul nestrunit, de story-ul patetic, cu accente de melodrama.
Din nefericire, al doilea roman al Ancai Maria Mosora, Reality Game Show, duce la desavirsire „pacatele“ estetice ale primei carti si valorifica prea putine dintre atuurile aceleia. Si aici, nota dominanta (a atmosferei, ca si a stilului) e data de o melancolie maladiva. Si aici, temele privilegiate sint timpul, batrinetea, moartea, sentimentul acut al inutilitatii; dar ele isi afla concretizarea fictionala intr-o poveste cusuta cu ata alba, foarte asemanatoare cu scenariul unui film senzationalist – amestec de policier, thriller si drama – din care nu lipseste cazuistica psihologica, urmarita cliseistic, dupa reteta, si in care reactiile personajelor, cu totul neverosimile, oscileaza intre stereotipie si extravaganta.

Reteta e usor de identificat (si, nota bene, nu pare folosita ironic!), aplicata in atitea si atitea filme din categoria amintita: un politist ancheteaza cazul „complicat“ al unor presupuse sinucideri in lant si descopera ca ele sint provocate de inventia diabolica a unui psihopat – in cazul de fata, inventia cu pricina e un joc de societate („misterios“, cum altfel?!...) pe model reality show, in care o suta de persoane urmaresc cu stranie fascinatie cum, la numai citiva metri distanta, cineva isi zboara creierii cu un revolver elegant. Intriga se complica printr-o cazuistica a incestului – un alt cliseu al prozei detabuizante (de la noi si de aiurea) a ultimilor ani. Unde se petrec aceste grozavii?! in Bucuresti, dar s-ar putea petrece aproape oriunde in Europa sau in S.U.A. (observatie pe care am mai facut-o si in legatura cu proza altor tineri autori!), pentru ca, lucru ce nu se intimpla in cartea de debut (!), in Reality Game Show Anca Maria Mosora „localizeaza“ precar. Nici timpul evenimentelor nu e prea bine fixat – deducem ca e vorba de anii 2000; ciudat e altceva: citind, ai impresia ca trecutul evident antedecembrist al personajelor (reperabil ca schita estompata) n-ar fi diferit, sub aspectul vietii sociale, de prezentul capitalist. (O scurta dar edificatoare „scapare“: un cabinet medical particular intr-un apartament de bloc in perioada comunista?!...) Autoarea nu are deloc simt istoric, handicap considerabil pentru un romancier. De aici redusa anvergura a evenimentelor imaginate, de aici impresia de privire mioapa, limitata la un imediat scos din context.

Pe Anca Maria Mosora o intereseaza in special micile drame sentimentale/familiale, carora le da proportii de cataclism. Dragostea interzisa pentru propria sora il transforma pe aparent echilibratul Liviu Timaru intr-un psihopat; ambiguitatea relatiei cu tatal, la limita incestului, o impinge pe Coca sa se sinucida patetic, „actrita“ in spectacolul lui Timaru – dezechilibre care nu sint motivate in nici un fel in inlantuirea „logica“ a faptelor. Se intimpla tot soiul de excentricitati, fara ca autoarea sa ne faca sa intelegem de ce; resorturile psihologiei la granita dintre echilibru si dezechilibru ii scapa. Desi in intentie Reality Game Show e o proza de analiza. Si autoarea se zbate, e adevarat, sa disece, sa cintareasca, sa interpreteze gesturile, reactiile, starile personajelor. Numai ca rezultatul observatiei sale e neconcludent.

Neconcludent, pentru ca observatia se fixeaza de multe ori asupra neesentialului si nu reuseste sa conduca la sinteza, adica la revelarea elementului coagulant al unei psihologii, limitindu-se la o aditionare de amanunte disparate, incapabile sa fuzioneze. La inceputul romanului e intoarsa pe toate partile, pagini la rind, o migrena a unui personaj, Pavel Vladimir, tatal incestuos. Ce importanta are asta, ce semnificatie?! – „Doar timplele ii zvicneau usor, iar degetele se crispara, descriind traiectoria unui pumn care se stringe pentru a lovi. Apoi o durere fulgeratoare il facu sa ofteze. «Blestemata durere», mormai si isi intoarse capul. Se saturase de toanele ei, de revenirile ei de amanta insistenta, pe care, cu cit o-ndepartezi, cu-atit se lipeste mai tare de tine“. Daca naratorul risipeste atita energie si face atita exces de patetice „metafore“ pentru a descrie o simpla durere de cap, ne putem imagina cum se dezlantuie cind e vorba de ceva mai solemn!...

Secventele, imaginile, enunturile se succed greoi, poticnit, fraza e incarcata de precizari superflue, descrierile sint inutil incetinite, ca in acest pasaj in care cineva schiteaza gestul de a apasa pe intrerupator: „Se ridica incet, pentru a nu tulbura prea tare nemiscarea lucrurilor din jurul sau. Ezita o clipa daca sa aprinda sau nu lumina. intinse mina spre intrerupator, cu miscari domoale. Stia ca nu poate sa mai prelungeasca momentul si, cu toate ca era ceva aproape indecent in ceea ce avea sa faca, cu o miscare rapida, ca de om trezit dintr-un somn adinc de un gind negru, aprinse lumina, scufundind casa in portocaliul becurilor“.

Si tot asa... Va sa zica, personajul comite gestul „aproape indecent“ de a aprinde lumina! Autoarea se complace cochet in erotizarea celor mai banale pasaje. Durerea de cap e, cum am vazut, ca o amanta siciitoare, batrinetea seamana cu o fata batrina lasciva s.a.m.d. Cit despre pasajele erotice propriu-zise, ele sfideaza cu inconstienta maniera romanelor roz. Uneori, involuntar, o scena de tandrete se transforma, fara voia autoarei, intr-un spectacol horror: „O primi asadar pe Ioana in bratele lui cu indiferenta unui cosciug“. Si, de parca n-ar fi de ajuns, teribila analogie continua labartat, ca sa pricepem ce va sa zica „indiferenta unui cosciug“: „Te sprijina doar, patru suprafete amorfe, fara vreo alta comunicare decit aceea a atingerii inconstiente a tuturor laturilor lor comune“.
Chiar daca impanata cu tot soiul de referinte literare inalte si cu reflectii despre melancolie, povestea din Reality Game Show are un puternic iz consumist. Un iz neplacut.