OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Din initiativa unui pictor, ne-am trezit cu apa fintinilor arteziene de pe bulevardul din zona Unirii intens si felurit colorata. Senzatia oferita duce gindul spre un fel de veselie fortata, artificiala, un decor ca de circ – sau poate simbolic, avind in vedere ca spectacolul se produce in vecinatatea monstrului arhitectonic unde se afla in treaba onorabilii parlamentari.

Pina sa ne dumirim asupra efectelor urmarite, constatam ca initiativa nu e noua. Cu zeci de ani in urma, o idee identica gasise teren de aplicatie practica in Cismigiu. Cu diferenta ca atunci intrau in actiune reflectoare colorate, nu vopselele chimice din ziua de azi. Rezultatul, insa, era deopotriva de agresiv, la limita vulgaritatii. Ne-a ramas marturia indignata a lui Mihail Sebastian, care lansa, catre edili, in numele opiniei publice, un protest, ce ar parea ca nu si-a pierdut actualitatea. Spre edificare, reluam textul din cotidianul Cuvantul cu data de 9 iulie 1933:
„Se afla in Cismigiu, de vreo doi ani incoace, o oroare pe care nu stiu cine a inventat-o. O rabdam noi: dumneata si eu si dumnealui, pietoni din vocatie, vechi iubitori ai gradinii asteia minunate, unde in fiecare seara avem libertatea de a petrece o vilegiatura de un ceas.

Vreau sa vorbesc despre cele patru reflectoare colorate ce au fost virite sub jet-d’eau-ul din centrul lacului, spre a murdari coloana de apa curata, cu niste groaznice vopsele electrice, rosii, violete, galbene si verzi. Este o zugraveala de cea mai grosolana speta, o dovada de un prost gust tipator si un permanent atentat la linistea trecatorului. Ceva mai mult: este o provocare. O instigare perfida la acte de violenta si de insubordonare fata de puterile constituite ale statului.
Nu glumesc. Exagerez putin – dar de glumit nu glumesc deloc. Fiindca, iata, eu care ma stiam un cetatean cu frica legilor, am incercat nu o data ispita violenta de a lua o piatra si de a sparge sticla acelor reflectoare, care de doi ani insulta transparenta apei si bunul gust al cetatenilor. Si, nu o data, plimbindu-ma cu barca pe lac, m-am invirtit in jurul celor patru lumini asasine, ros in intimitatea mea de voluptatea de a intoarce un dos de lopata si a ispravi astfel cu acest cosmar multicolor.

Nu stiu, insa, ce gardist interior m-a sfatuit sa-mi stapinesc justa revolta si sa ma adresez pe cale legala celor in drept. Este ceea ce incerc sa fac.
Domnule Primar! Un parc public este foarte greu sa fie frumos. Si asta se intimpla foarte rar. Ei bine, Cismigiul nostru realizeaza aceasta minune. E o gradina armonioasa, amicala, cu flori somptuoase si copaci filozofi, cu poduri albe si alei strategice. Este in Cismigiu o gratie factice de decor cinematografic si in acelasi timp o simplitate ospitaliera de ograda. Uneori seamana foarte bine cu o carte postala – si in asemanarea asta este oarecare poezie desueta, ce place unor oameni ca noi, obositi de estetica abuziva.
Dar reflectoarele acelea patru strica totul. Sint niste culori zgomotoase, de bilci, care sar in ochi. Nu mai este noapte in Cismigiu, de cind s-a introdus barbaria asta. Suprimati-o, domnule Primar. Dati ordin sa fie lasata apa in pace si in umbra“.