OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alexandru MUSINA
Poeme alese. 1975-2000
Editura Aula, Brasov, 2003, 206 p.

Ce se intimpla cind o poezie imbatrineste? Cit de usor, cit de repede se observa acest fapt, care e clipa in care el poate fi afirmat decisiv, cu o evidenta care sa nu mai nasca deloc controverse? Daca e anuntat prea devreme, efectul (chiar extrem de sonor) sint controversele, polemicile, acuzatiile si, mai presus de toate, resentimentele. Aceasta s-a intimplat cu ceea ce s-a numit pentru o vreme nouazecism. Argumentele unei schimbari existau: dinspre noii veniti, o poetica diferita, reprezentanti de exceptie (chiar daca inca neimpusi), spatiu mediatic de manifestare (chiar daca limitat), sustinatori printre critici (dar inca prea putini) etc. Dinspre cei vechi, o poezie optzecista in interiorul careia majoritatea autorilor isi incheiasera travaliul creativ (prin renuntarea deplina la poezie sau doar prin intrarea in niste paradigme lirice recognoscibile si mereu repetate).

- Optzecismul a fost schimbarea de paradigma cea mai importanta din literatura romana postbelica
Toate acestea s-au dovedit, totusi, insuficiente, pentru ca in spatele lor se afla un argument mult mai puternic impotriva schimbarii. Modificarea exista la nivel poietic, dar nu la nivel receptiv. Optzecismul abia iesise din carapacea elitista in care isi desfasurase pina in 1989 efectul. Fiind fara indoiala schimbarea de paradigma cea mai importanta din literatura romana postbelica, nu putea sfirsi atit de usor. Intotdeauna intr-o cultura modificarile majore au abilitatea (si privilegiul) de a se infiltra peste tot si astfel, pentru un timp, de a domina. Literatura romana abia se obisnuia (in sensul acceptarii, chiar resemnarii) sa respire optzecist.

Era prea devreme sa-i ceri sa accepte o noua schimbare, mai ales ca nu era vorba de una categorica, ci de una subtila, de nuanta. Cu toate acestea, intr-o anume masura, nouazecismul a existat. Dar nu ca paradigma de creatie la care sa te raportezi (unii dintre autorii nouazecisti au reusit sa atinga acest nivel, insa prin ceea ce aveau individual, nu prin ceea ce impartaseau cu colegii lor de generatie). Despre nouazecism se poate acum vorbi ca despre o diferenta detectabila in istoria literaturii noastre recente la nivelul poetic si mai putin la cel receptiv.
Fireste, poetii incearca din nou. Douamiistii presimt probabil vremuri mult mai propice. Poate ca poezia optzecista se apropie (sau chiar a trecut?) de punctul critic unde, clasicizata in multe aspecte, si-a cheltuit toate fortele si se misca in virtutea unei inertii care in sfirsit e si una receptiva. Pentru ca acesta e punctul in care o paradigma trebuie sa ajunga pentru a putea fi eliminata, asezata pe raftul istoriei unde poate fi admirata, dar de unde cu greu mai poate spune ceva creatorilor tineri.

Nu momentul in care un stil, o epistema intra intr-o inertie poietica. Acest stadiu e insuficient. E nevoie de o inertie receptiva. A ajuns optzecismul aici? Trebuie sa fim prudenti cu afirmatiile potrivite mai degraba pentru manifeste si politici culturale. Trebuie privit fara partizanat, in analiza calma a discursurilor lirice. Travaliul lecturii critice este intotdeauna unul care se fereste de zgomot; doar in felul acesta el poate fi cu adevarat decisiv.
Voi discuta in acest numar cazul unui poet optzecist, urmind ca in numerele viitoare sa supun atentiei unul dintre prozatorii acestei generatii. Abia ulterior contextul de aparitie al douamiistilor ne va parea propice pentru o schimbare esentiala (ceea ce poate ajuta o generatie, o paradigma, un set de trasaturi comune sa devina dominante in spatiul cultural) sau, dimpotriva, greul va fi din nou lasat pe umerii fiecaruia, in individualitatea si optiunile proprii.

In generatia optzeci, in acei ani de febrilitate a schimbarii, s-a intrat in grup. Era aproape un partid sau cel putin o miscare. Un Woodstock al nostru cu hippies intirziati. Poezia era de multa vreme in cautarea unei flower-power de acest tip. Una in care scena are puterea de a uniformiza, de a egaliza valorile intr-un mesaj comun. In momentul in care se manifesta un alt spirit, pina si cei mai putin valorosi par grandiosi. Dar in ultima vreme, in peisajul nostru contemporan, lucrurile, numele se cern. Cind a aparut, in 1993, prima editie a Antologiei poeziei generatiei 80, realizata de Alexandru Musina, ea parea prea subtire, sarind in ochi imediat autorii care lipseau. Editia a doua a Antologiei..., din 2002, cu diferente si adaugiri totusi putine, parea deja prea groasa, permisiva, iar numarul autorilor ridicol de mare. A fi fost hippie incepea sa para o identitate la trecut. Cele mai bune zile ale optzecistilor pareau acum in mod decisiv sa se afle in urma lor, si nu inainte.

- Clipa cind valorile se aleg
Cind un grup isi pierde spiritul, ramin sa-l tina in viata personalitatile sale de marca. E clipa cind valorile se aleg. Acest lucru s-a intimplat neindoielnic in cazul optzecismului. Faptul poate fi observat fara sa se mai iste polemici; nu mai e o chestiune ce tine de politica culturala, ci una care priveste istoria literaturii. Insa cei care vin in literatura, cei noi si doritori de schimbare, nu inlocuiesc oameni (decit la nivel politic), ci paradigme (mult mai impersonale pentru ca se ascund in spatiul strategiilor de discurs, al mentalitatilor).
Am in fata antologia Poeme alese. 1975-2000 a lui Alexandru Musina. Aceasta contine, cu exceptia volumului Hinterland din 2003, tot ceea ce il reprezinta ca poet: o carte de aproximativ 200 de pagini. Un numar de poeme si, cum era de asteptat, o poza din tinerete pe coperta. Asta e tot. Cei care s-ar fi putut speria pot sta mai linistiti acum. In poezie nu se lucreaza cu carti-caramizi. In poezie nu se scrie zilnic, nu se petrece o viata in fata foii de hirtie (chiar daca, in ciuda acestui fapt, si poetii imbatrinesc). Poezia se face uneori „din oboseala,/ desi oasele-mi sint tinere si cu muguri“. Daca si lectura a ajuns la oboseala, daca a-l citi pe Musina e o petrecere a timpului care in cel mai bun caz te umple de nostalgie, atunci lucrurile sint simple. Criticii trebuie doar sa anunte si ei public sfirsitul unei ere (pentru ca poetii o fac mereu, e in firea lor).

- Poemele au puterea de a te face sa iti cauti pozele din tinerete
Dar a-l (re)citi pe Musina nu e obositor. E adevarat, nostalgia se infiltreaza peste tot. Poemele au puterea de a te face sa iti cauti pozele din tinerete. Propriul tau Budila-Express, propriile tale lectii de franceza, zilele de miercuri in care „oamenii au cercuri“. Poetii o stiu: criticii sint intotdeauna batrini, indiferent de virsta lor biologica sau de respiratia lor tinara, de propria lor dorinta de a schimba literatura si mentalitatile care au ruginit. Poezia are, in anumite clipe, puterea de a le reaminti ca i-a format (pentru ca un critic e produsul literaturii care l-a invatat sa se defineasca si, mai apoi, sa imbatrineasca). Exista, cum sugeram in prima parte a acestui text, doua momente de clasicizare prin care trece literatura de calitate: unul la nivel poietic si unul la nivel receptiv. In primul caz, paradigma nu mai e chestionabila, ea devine realitate literara, poetica. In al doilea moment, ea devine punct de referinta. Creatia noua nu i se mai opune, ci se diferentiaza de ea. Pentru ca o recunoaste in propriile sale puncte de plecare, in propriile optiuni. Pentru a scapa de clasici, trebuie uneori sa scapi de o parte esentiala din tine.

- O poezie inclusiva, o poezie care te convinge sa-i apartii
Poemele lui Musina au inca puterea (chiar daca redusa, schimbata, asezata in domeniul nuantelor) de a surprinde. Lectura antologiei sale se desfasoara intre limitele recunoasterii si – inca – ale ineditului. Pe de o parte, puterea aproape singulara a lui Musina intre optzecisti (desi ea exista partial si la Cartarescu) de a scrie o poezie incluziva, o poezie care te convinge sa-i apartii, putere sporita acum de efectul nostalgic (dar nu e critica o forma academica de nostalgie?): „cindva am visat si eu in limba aceasta!/ cindva am stat sub maslin si cerul era/ de chihlimbar. Cindva“ sau „am fost un nume pe fisa eternitatii/ acelui sentiment. Am fost un capat aurit/ al unei lungi senzatii“.
Pe de alta parte, inovatia nu a ruginit, puterea imaginativa – acel spatiu liric ciudat si extrem de rivnit care ii apartine unui poet in asemenea masura incit pare sa fi devenit limba sa, republica sa – continua sa se vada. Poemele lungi ale lui Musina (si nu e vorba numai de Budila-Express, cartea sa de vizita oficiala, ci in egala masura de Alexia, de Lectiile deschise..., de Breviarul anestezic...) sint proaspete, vii si te obliga la reactii. Poezia lui Musina poate fi analizata din perspective tematice sau simbolice, la nivel de influente sau detasari.

Dar poezia sa e esentiala mai ales in spatiul optiunilor pe care le face, al folosirii imaginatiei (si al imaginarului) nu pentru a exprima, ci pentru a construi, nu pentru eul poetic, ci pentru poezie ca text, ca organism real, ca discurs care l-a vizitat sau unde el, poetul, a fost pentru o vreme invitat.
Poemele lui Musina au inca putere pentru ca, mai ales la nivelul mentalitatii tinerilor poeti, exista o lectie a profesorului brasovean care n-a fost asimilata sau care este inca prea des limitata la explicatia experimentului. Indusa in eroare de eticheta de poezie a cotidianului (preferata pina la urma chiar de catre latura de teoretician, unul esential pentru impunerea paradigmei optzeciste, a poetului) si, in plus, de identitatea precumpanitor expresionista a poeziei saptezeciste, critica a preferat sa-l raporteze pe Musina la o poetica expresiva, biografica, fata de care diferentele sint vazute drept efect al unui ludic discursiv, o incercare de a modifica (dar nu decisiv) fie si numai la nivel scriptural o existenta care precede, care – se poate afirma – a fost si, intr-un anume grad, mai este inca undeva acolo. Cred insa ca ceea ce face ca poezia lui Musina sa fie inca puternica, valabila din punct de vedere creativ se ascunde altundeva.

Poetul Musina nu lucreaza in interiorul unei vieti, pe care o vede, o traieste intr-un filtru poetic, poezia fiind astfel, ca la Alexandru Vlad, o stare pe care partial imaginile si cuvintele o pot contine. Musina lucreaza in interiorul unei poezii, al unui discurs liric vast, o scriitura in care a intrat lasindu-si viata la usa. Poezia nu este efect sau expresie a unei stari, ci este poezie facuta pentru poezie, creatie care joaca in primul rind rolul de a aduce modificari – de tehnica, de strategie, de limbaj – intr-o poezie-in-miscare ce poate fi localizata doar temporar in nume ca Pound, Olson sau Berryman, poeti pe care Musina ii prefera. Nu este o poezie culturala, dar nici biografica (desi la niveluri secundare imbraca si aceste haine). Musina e, in termenii lui Derrida, un bricoleur. Poezia, pentru el, nu poate fi fixata intr-un teritoriu si o proprietate usor identificabile, pe care vreo tomografie le-ar putea vizualiza. Ea se face, se infiltreaza pe toate caile unde imaginatia si limbajul au abilitatea sa scape incorsetarilor si cliseelor si categoriilor prafuite. Ea nu e o chestiune de viata sau de scris. E mult mai mult decit atit.
E aceasta o lectie pe care poetii noi o stiu inca prea putin. Dar, despre asta, cu alta ocazie.