OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Constantin Virgil NEGOITA
Concert la Carnegie Hall
Editura Paralela 45, Colectia „Biblioteca romaneasca“, Pitesti, 2006, 178 p.

N-as putea sa spun chiar de la inceput despre ce este cartea lui Constantin Virgil Negoita, Concert la Carnegie Hall. Senzatia e foarte ambigua. Ai in fata o naratiune care se intoarce pe toate partile, miriie la tine, da din coada, zburda, latra, turbeaza, se limpezeste si, zau, ai renunta sa-l citesti daca nu ar aparea pe parcursul romanului, la inceput mai disipate, apoi, treptat-treptat, tot mai concentrate, adiacente meditatiuni pe tema unei asa-numite logici a vagului, ori logica fuzzy. in genere, conceptul nu e nou.

intre altele, carti precum Pullback din 1986, Cybernetic conspirancy (1988), Post Modern logic (2002), traduse de curind si la noi, asta au facut: au teoretizat conceptul de vag, fuzzy. Adus din cibernetica in dezbaterile teoretice pe teme sociale si de stiinte umane de catre insusi Constantin Virgil Negoita, dupa ce facuse cariera in domeniul industriilor fine, conceptul de fuzzy logic se refera atit la procesul de constructie literara cit si la cel de receptare a produsului literar finit.
Pentru a doua situatie, cea a receptarii, C.V. Negoita propune conceptul de pullback, adica o necesara distantare fata de obiectul receptarii in scopul unei vizionari mai largi, cit mai complete, a obiectului supus observatiei. Pasul urmator pullback-ului, adica desituarii – cum propusese Mircea A. Diaconu sa se traduca –, ar fi deplasarea ochiului receptor intr-un punct ales din multitudinea infinita, vaga de puncte din care e alcatuit acel obiect, acum cunoscindu-i foarte bine ocurentele, pentru a declansa observatia in detaliu. in cazul Concertului..., logica vagului este acea logica preocupata de nuantele infinitezimale care exista parcurgind etapele, spectrul, de la o extrema la opusul acesteia, cum ar fi nuantele de gri de la negru la alb ori felul de a fi al omului de la bun la rau, de la ateu la religios. Logica vagului – conchide naratorul – se ocupa de acel numar de fire de par lipsa, suficiente pentru a declara existenta unei chelii...

- Un roman algebric care necesita „o vizualizare reala“
Pentru prima situatie, cea a construirii obiectului literar, in cazul de fata – un roman, autorul aduce in discutie sintagma roman algebric. Cind, in roman, actiunea capata niste proportii diforme (de pilda, istoria romanilor narata in cauza si efect de la traci pina in contemporaneitate, pe jumatate de pagina, neomitind nici un detaliu important), incepe sa ni se spuna sa nu ne mire, pentru ca acest roman este unul algebric si necesita „o vizualizare reala“, dupa care urmeaza o comparatie cu modul necesar si corect de a privi lucrarile lui Brancusi. Poti vizualiza in intregime Coloana infinitului numai luind o considerabila distanta fizica fata de ea, adica desituindu-te.
Dar „ce e romanul algebric?“ – se intreaba in continuare autorul –, si tot el raspunde: „o constructie care, ca orice constructie, trebuie sa urmeze un plan gindit dinainte. s…t Afirmatia, plina de incarcatura, declaseaza ideea unui raspuns pe masura, o schita a romanului cu cinci personaje, care sa adune toate fragmentele adevarului in jurul unei singure forte centrale, cu strigate, cu fermoare deschise, cu dureri de cap, datorita infinitei fete multiple a lucrurilor, care, pentru ca nu pot fi numarate, se vor prabusi in trecutul nesters“.

Ca romanul are cinci parti o vedem si noi, cu ochiul liber, cum se zice. Dar care sint aceste cinci personaje principale? Dupa estimarile mele, acestea ar fi: Serban Andronescu (fara corespondent in realitate, eu cel putin nu m-am prins care ar fi acesta), care, mereu in strainatate, „nu e monarhist“ si nu are „simpatii printre corifeii din exil“; apoi, un baiat, baiatul pur si simplu, luat de la cinci ani de mina de o vaga intrebare despre antisemitism, purtat pina la maturitate prin toate camerele de soc ale istoriei. Va afla de Eliade, Cioran, Jilava, Antonescu, Nick si Elena, pe scurt spus, o cultura generala achizitionabila la modul acesta abia dupa ’90, cind incep sa fie scoase la iveala malformatiile istoriei. Urmatorul personaj pare sa fie la inceput postmodernismul (una tare de tot, vezi p. 124: „Modernul este de stinga, iar postmodernul, de dreapta, este o restaurare a premodernului. Atunci cind pretinde ca e altceva, minte, nu mai e postmodern, este contracultura, o smecherie moderna care vrea sa pacaleasca. Si nu e bine.“), apoi logica fuzzy, apoi un oarecare Dan Riz, ierte-mi-se lacunele la capitolul „biografii celebre“, iar spre final tot Serban Andronescu. in paralel, se mai perinda si alte personaje, cum ar fi poeta batrina, care seamana cu Nina Cassian, iarasi ierte-mi-se sus-amintita lacuna. Aceste personaje, cu inca o puzderie anexa, joaca piesa sfirsitului de veac XX, remixeaza „epoca de aur“, o depasesc in fuga, iar acum disputa reimproprietarirea.

Concert la Carnegie Hall e un roman, ca sa zic asa, panopticular, avind un curios aer de tabloid. Birfa serioasa pindeste la tot pasul, nu stii daca e cazul sa o ocolesti ori sa-i ramii fidel, pentru ca acest concert este, de fapt, „romanul procesului comunismului“ care „ar trebui incercat incepind cu anul furtului caselor si terminat, peste o jumatate de secol, cu concertul de la Carnegie Hall, cind proprietarii au protestat in zadar“. E o Romanie cu o istorie intoarsa pe toate (cele cinci) fetele (modernitatii), care produce paradox. Cu cit te apleci asupra unui numar mai mare de fete, cu atit devine mai necunoscuta, mai ambigua. „Cind vezi Romania din mai multe pozitii, sa zicem de la New York si de pe dealul Copoului, si faci un minim efort de a asambla o imagine, vagul devine indispensabil. Va fi deci sub impresia diferentelor de nuanta dintre nordul Moldovei, nordul Ardealului si nordul Munteniei, ale caror grade de apartenenta la spiritul romanesc nu coincid. Sigur ca da, Romania e vaga.“

Cu vreo doua zile inainte de a parcurge Concert la Carnegie Hall, terminasem de citit Oglinda limburilor, prima parte a Antimemoriilor lui Malraux, iar asemanarea dintre felul de a vedea lucrurile al primului si stilul celui de-al doilea m-a izbit dezarmant.
Si unul, si altul, adica si Malraux la vremea lui, si Constantin Virgil Negoita astazi, au inteles foarte bine faptul ca inflatia onomastica, cea de date istorice detaliate arborescent, comparatiile cu ajutorul referentului filat, toate acestea pot duce la un fel sufocant de-a face proza sa respire. Prin urmare, au recurs la citeva tertipuri compensatorii.
Cind in Cuceritorii, de pilda, ori in Calea Regala, aglomerarea de informatie bruta devine insuportabila, Malraux instituie
ad-hoc un alert dialog ce seamana mai mult cu o stenograma, un fel de proces-verbal care sa nu solicite prea mult cititorul, dindu-i ragaz pentru a digera povestea de dinainte. Cind nici aceasta strategie nu ambreiaza destul, rolul relaxator e preluat de descrierile pur vizuale, de aici rezultind proverbialul caracter cinematografic al prozelor lui Malraux, lejer ecranizabile.
Constantin Virgil Negoita abandoneaza descrierea vizuala, insa nu renunta la stenograma si, mai cu seama, nu renunta la un anume fel vizual de a aborda materia diegetica. Nu de putine ori, personajele sint puse in functiune reala, prin dialog ingust si lung, in replici laconice, aduse aproape de contrareplica frusta, eliberate de zatul ornamental. Alteori insa, locul diegezei este luat pe neobservate de un schimb de interminabile tirade pe o anumita tema sau alta intre doua personaje, cel mult.

- Ce fel de roman mai e si acesta?
Sa mai spunem ca, din cind in cind, de-a lungul romanului Concert la Carnegie Hall, mai apare inca un siretlic de captatio, unul oarecum ludic, interactiv. E vorba de un ciudat fel de a nara ri(t)mat, (auto)ironic, pe marginea unui eveniment dramatic, rezultind un frumos exemplar pentru antologia lui Mihai Zamfir de poeme romanesti in proza. De exemplu: „Ei nu asteapta in coada de asteptare, cu ceilalti, aliniatii de la intrare, gata sa intre in sala incapatoare, unde trei mii de participanti il vor saluta pe cel care a fost in stare sa doboare o fiara, sa iasa invingatori in alegeri de necrezut, sa readuca speranta, sa ne faca sa credem ca trecutul ne poate ajunge din urma“, sau: „Cei indirjiti il asteapta afara, vor sa le dea socoteala; te-am votat, acum ce faci cu casele noastre, cind ni le dai inapoi?

Ei stiu ce se va intimpla inauntru, unde va fi prezentat de o doamna distinsa, care pierduse si ea casele mostenite si care i-a condus campania de alegeri peste Ocean“.
Si totusi, ce fel de roman mai e si acesta? Nu tu linie de subiect, nu tu perspective naratologice, nu tu sentimente inalte, doar un reporter si un teoretician repovestesc tranzitia culturii romane, o reistorisesc. Din punctul acesta de vedere, Concert la Carnegie Hall nu are prea mari sanse sa ajunga un roman de succes, pentru ca nu se lasa inteles din prima. Necesita doua lecturi. Una propedeutica, a doua de pullback. Iese invingator, insa, la capitolul percutie. Este percutant. Pune la dispozitia receptorului ceea ce se poate numi visul oricarui autor de carte: nuanta. Si aceasta e noutatea savantului C.V. Negoita – a reusit sa faca din specia romanului un obiect stiintific, care poate fi interpretat numai avind in dotare instrumentele necesare.