OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se spune ca opera e un gen vetust. Ce ar mai putea spune un spectacol de opera bucuresteanului de astazi, produs al unei culturi rebegite, zgomotoase si pestrite? Ce ar putea sa se petreaca pe scena cu fosa si sa para relevant, macar emotional, daca nu intelectual, omului de azi, dependent de gadgeturi si locuitor al acestui postmodernism balcanic? Ei bine, Simon Boccanegra mi se pare a fi raspunsul cel mai potrivit.

in 1857, Simon Boccanegra s-a cintat pentru prima data la faimosul teatru venetian La Fenice si nimeni nu a fost multumit. Lui Verdi i se parea ca nimic nu merge, publicul era confuz din cauza complicatelor intrigi suprapuse in libretul bietului Francesco Maria Piave, iar cintaretii nu se simteau confortabil in fata partiturilor pe care le aveau de cintat. Doar criticii apreciau muzica, dar temperat. in 1881, Verdi a rescris Simon Boccanegra, dupa ce Arrigo Boito a recladit libretul la indicatia sa, si a asistat la noua premiera absoluta a operei, de data asta la Scala. Era cu totul altceva. Era un spectacol matur, bine inchegat, tensionat si excelent calibrat. Era opera Simon Boccanegra pe care o stim astazi. Ce se intimplase intre timp? Cred ca definitoriu pentru constructia lirico-dramatica a compozitiei a fost maturizarea shakespeariana a geniului lui Verdi. Se stie, compozitorul italian il idolatriza pe dramaturgul englez. Se stie, componistica verdiana a dat cea mai sofisticata si puternica expresie a profunzimii ei la intilnirea cu textele shakespeariene. intre 1857 si 1881, Verdi s-a „shakespearizat“ profund. Asa se face ca Simon Boccanegra este o opera shakespeariana, desi libretul ei nu are nici o legatura cu opera scriitorului.

Dar complexitatea interioara a personajelor, evolutia psihologiilor si, nu in ultimul rind, meandrele firului epic marturisesc asimilarea marii lectii shakespeariene.
Simon Boccanegra este povestea celui dintii Doge al Genovei, corsarul Simone Boccanegra (1301-1363). Opera incepe cu aranjarea in stil Hrebenciuc a alegerii sale ca Doge si se sfirseste cu otravirea sa chiar de catre cel care a regizat urcarea lui pe tron. Pentru Verdi, biografia lui Boccanegra este cel mai nimerit prilej pentru a ataca in mod convingator tema relatiei dintre politica si viata privata. Ca la Shakespeare, regele obtine tronul prin aranjamente politice, dar este parinte si iubit neconsolat de pierderea iubitei ca urmare a actiunii unei puteri superioare, pe care o putem numi destin. Ambele ipostaze provoaca omul, ambele ipostaze cer decizii. Sigur, Verdi nu rateaza prilejul lansarii manifestelor politice cu relevanta in imediatul istoric – desele apeluri la oprirea luptelor fratricide dintre orasele-republici italiene in numele sentimentului national trebuie ca ii ridicau in picioare pe patriotii italieni, atit de activi in ceasurile istorice ale unificarii Italiei.

Pe un prim palier, miza operei este, asadar, politica. Asistam la comploturi si la alegeri „aranjate“, la confruntari intre cele doua partide ale momentului – guelfii si ghibelinii –, asistam la rascoale ale poporului manipulat, usor de stirnit impotriva si la fel de usor de intors pentru. Pe fondul vremurilor tulburi, asistam la dezlantuirea patimilor personale. Vanitati si iubiri, demnitate si tradare, fidelitati si juraminte incalcate, blesteme si calcule cinice se rostogolesc pur si simplu pe fundalul unei istorii agitate. Conflictul este, ca la Shakespeare, complex si, daca nu stii opera dinainte, rezolvarile sint chiar neasteptate. Boccanegra lui Verdi este un conducator politic vizionar, cu o trauma personala majora si cu nostalgia libertatii sale de dinaintea asumarii tronului, prins intre regretul mortii premature a iubitei si nevoia de a pastra stabilitatea intr-un regat fluid. Prietenii ii devin inamici, iar inamicii devin prieteni in rasturnari de situatie pe cit de realiste, pe atit de bine sustinute dramatic. Asadar, pentru Bucurestiul anului 2008, Simon Boccanegra se potriveste perfect, caci bucuresteanul contemporan, ravasit de politica, este el insusi asediat de provocari din toate partile si de toate felurile.

in general, se reproseaza genului opera dramaturgia prea simpla. in general, personajele principale din opere nu au decit o treaba – sa iubeasca, de regula – si cocheteaza cu moartea romantica de la bun inceput. Simon Boccanegra e altfel. Este o poveste fascinanta despre politica si amor, despre datorie si libertate, care ar face prima pagina a oricarui ziar contemporan.
Muzica e superba. Raportul dintre dramaturgie si muzica, de asemenea, mi se pare a fi perfect. in Simon Boccanegra, e greu de spus daca muzica sau povestea conteaza mai mult in economia operei si e imposibil de imaginat una fara cealalta – ceea ce, sa recunoastem, se intimpla mai rar in opera, acolo unde muzica domneste peste materialul narativ, iar vocea cintaretului e vedeta. Din pacate, dirijorul Ciprian Teodorascu nu scoate mai nimic dintr-o muzica ce are un potential emotional colosal. Orchestra cinta plat, fara relief si fara nerv, ratind senin toate sensurile partiturii. in general, energia de pe scena e la cote joase si asta pentru ca bagheta e moale. Dar lipsa de energie mi se pare a fi o problema a mai tuturor spectacolelor de la Opera. Interpretii, mai ales cei din roluri secundare, parca vin din alt film. Nu au stare, nu arata nimic, presteaza mediocru cu aerul ca ponteaza. Cite un solist incearca, mai degraba pe cont propriu, sa transmita ceva cu vocea si jocul sau, iar publicul reactioneaza imediat, incurajindu-l.

Vizual, insa, spectacolul este modern, viu, atragator. Costumele si decorul sint inspirate, au sens si sugereaza clar o anumita lectura a povestii. Utilizarea proiectiilor, o obisnuinta pentru spectacolul modern de opera, este un pic stingace, dar lipsa de experienta a regizorilor in aceasta privinta este generala la noi, putind fi constatata si in spectacolele de teatru care se produc in acesti ani pe scenele noastre. La fel, usor obosita mi se pare ideea aparitiei fantomatice a Mariei Fiesco, iubita pierduta de Boccanegra si mama Ameliei, fiica regasita. Este un cliseu regizoral prea mult folosit acela in care un personaj mort despre care se vorbeste intens bintuie scena spectral, invaluit in fum. insa, spectacolul cu Simon Boccanegra mi s-a parut mai bine articulat din punct de vedere vizual decit din punct de vedere muzical. in seara in care am vazut eu spectacolul (16 martie), Ionut Pascu a fost un Boccanegra bun, credibil, poate un pic patetic spre final, Eliane Coelho a fost foarte buna si foarte aplaudata in Amelia Grimaldi, iar Juremir Vieira a fost un Gabriele Adorno oarecare.