Autor: 
Categoria: 
Între 2 şi 8 octombrie, sub
patronajul Fundaţiei culturale Est-Vest, al Uniunii Scriitorilor din
România şi al Fundaţiei pentru Poezie „Mircea Dinescu“ ,
a avut loc a III-a ediţie a Simpozionului Internaţional
„Civilizaţia europeană – unitate, unicitate, deschidere“. Ca
şi ediţiile precedente, actuala întîlnire a fost
pregătită de Albert Kovacs, preşedintele Fundaţiei „Dostoievski“
(Fundaţia Culturală Est-Vest) din România, şi de Elena
Loghinovski, vicepreşedinte al aceleiaşi fundaţii, avînd ca
parteneri Institutul Cultural Român, TVR1, Centrul Cultural
Polonez şi Centrul Cultural Maghiar din România. Desfăşurat
la Bucureşti şi la Port Cetate, pe Dunăre, simpozionul s-a dovedit
o întreprindere extrem de complexă, care a adunat oameni de
cultură din Franţa, SUA, Rusia, Polonia, Ungaria, România şi
care a înscris între preocupările sale probleme ţinînd
de originile şi de dinamica civilizaţiei şi a culturii europene,
de relaţiile interculturale, istorice şi diplomatice prilejuite de
vecinătate, dar şi de circulaţia valorilor pe căile cele mai
diferite. N-au lipsit nici semnalări ale evoluţiei şi ale
transformărilor temeiurilor mitice şi arhetipale comune
civilizaţiei europene în contact cu diferite mentalităţi şi
tipare culturale afirmate într-un spaţiu şi într-un
timp particulare.
Bogata problematică, promisă de generoasa
titulatură a simpozionului, a prilejuit punerea în act a unei
tot atît de variate game de abordare a fenomenului de cultură
şi de civilizaţie, în care comentariul pur istoric sau de
antropologie culturală a putut sta foarte firesc în
vecinătatea comentariului stilistic, poetic, comparatist sau de
istorie literară – în plus, şi acest lucru diferenţiază
simpozionul comentat de alte întîlniri organizate la noi.
Participantă la lucrări a fost şi arta cinematografică din ţară
şi din străinătate, pentru care a fost prevăzut un spaţiu
special de expunere şi de dezbateri. Prezenţa artei cinematografice
în programul simpozionului a putut releva particularităţi de
viziune şi de stil, identificabile de la ţară la ţară sau de la
generaţie la generaţie, a prilejuit confruntarea unor cineaşti
aflaţi la începutul carierei lor, mai întîi cu ei
înşişi ca spectatori, apoi cu un public avizat, deloc dispus
la aprecieri gratuite. Nu în ultimul rînd, ea a permis
discuţii asupra relaţiilor dintre literatură şi film, dintre
cuvînt şi imagine cinematografică. Arta plastică nu a lipsit
nici ea din contextul implicit al lucrărilor pe secvenţa cea mai
importantă, Port Cetate, unde, cum se ştie, spaţiul poartă
pecetea prezenţei artiştilor plastici găzduiţi cu atîta
generozitate de Mircea Dinescu. Dacă mai adăugăm şi cele două
concerte oferite de organizatori participanţilor la simpozion,
tabloul prezenţei tuturor artelor la acesta este complet.
Simpozionul a debutat la Bucureşti, în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor din România, pe 2 octombrie, cu intervenţii oficiale pe fundalul muzical semnificativ al Simfoniei a IX-a, partea a IV-a, de Beethoven. Simpozionul s-a vrut o replică la scepticismul şi la neîncrederea, tot mai răspîndită, în posibilitatea unei existenţe reale a unităţii Europei şi a lumii pe temeiuri de cultură şi de civilizaţie, din păcate, atît de puţin preţuite la noi de oficialităţile care nu percep că ţările alături de care alcătuim Uniunea Europeană şi-au înscris, de mult, în blazonul lor modern, tocmai respectivele valori care le dau putere şi vizibilitate.
Lucrările propriu-zise au început
cu expunerea lui Albert Kovacs privind argumentele ce susţin
unicitatea, originalitatea şi deschiderea culturii şi a
civilizaţiei europene. Între acestea, unitatea miturilor,
subsumînd arta, religia şi ştiinţa, esenţa umanistă şi
raţionalistă a conştiinţei sociale şi a polis-ului, o
infrastructură unică, materială şi economică ce a permis
manifestarea unei varietăţi extraordinare pe un spaţiu geografic
relativ restrîns, o deschidere ce presupune asimilarea şi
transformarea valorilor aparţinînd altor culturi şi
civilizaţii, precum şi transferul propriilor valori către alte
spaţii de cultură şi de civilizaţie.
Partea cea mai întinsă a
lucrărilor a avut loc între 3 şi 5 octombrie
Comunicarea dlui Sorin Vieru, „Socrate şi civilizaţia europeană“, a exemplificat fenomenul printr-un moment ilustru al culturii şi al civilizaţiei europene, urmărind reflexele gîndirii socratice nu numai în spaţiul european, ci şi în cultura şi în civilizaţia universală. În principiile socratice „cunoaşte-te pe tine însuţi“ şi „ştiu că nu ştiu nimic“, cunoscutul comentator al lui Platon a identificat temeiul devenirii lui ratio ca argument al conturării şi al închegării unui specific european cognitiv, creator şi istoric.
Galina Pogojeva, iniţiatoarea şi directoarea Societăţii pariziene „Une fenêtre sur l’Europe“, a pus în discuţie efectele sociale şi culturale ale migraţiei în forma ei actuală, comentînd exemple de interferenţă – nu doar culturală – în Franţa, un loc ce a fost perceput, mult timp, ca centru de iradiere de cultură şi de civilizaţie europeană.
Cu o perspectivă strict istorică
asupra fenomenului, a intervenit istoricul Adrian Niculescu prin
comunicarea sa „Două momente istorice convergente
româno-maghiare“. Pe baza unor materiale noi de arhivă,
autorul comunicării a avansat, convingător şi într-o
franceză impecabilă, cîteva ipoteze inedite asupra relaţiilor
româno-ungare în timpul lui Mihai Viteazul, cărora li
s-au adăugat comentarii de mare subtilitate asupra sfîrşitului
marelui domnitor român.
Partea a doua a acestei prime zile de comunicări a vizat aspecte ale iradierii culturilor slave în spaţiul românesc sau universal. Acestei tematici i s-au subsumat comunicările „Poezia poloneză contemporană în spaţiul cultural european“ şi „Apropo de relaţiile culturale româno-polone“, prezentate de profesorii universitari bucureşteni Petre Geambaşu şi, respectiv, Mihai Mitu, precum şi lucrarea „Discursul erotic la Marina Ţvetaeva“, ţinută de Xenia Crasovski.
Partea a doua şi cea mai întinsă
a lucrărilor a avut loc între 3 şi 5 octombrie, la Port
Cetate, la Centrul Cultural deschis de Mircea Dinescu pe malul
Dunării. Un spaţiu fabulos ne aştepta în seara de 2
octombrie, cînd am sosit de la Bucureşti pentru a continua o
întîlnire căreia libertatea şi frumuseţea locului
botezat, inspirat, „Parcul îngerilor“ şi păstorit de mult
admiratul poet şi jurnalist i-au adăugat un plus de deschidere şi
de bucurie. Deşi plecate la întîlnirea poeţilor de la
Sibiu, minunatele gazde, Maria şi Mircea Dinescu, au avut grijă să
pregătească impecabil întîlnirea noastră (pentru unii
dintre noi prima, şi cu atît mai emoţionantă) cu centrul de
cultură dunărean care a devenit deja foarte cunoscut în ţară
şi în străinătate şi cu care ne-au făcut cunoştinţă cu
graţie şi cu solicitudine celelalte gazde ale noastre, Elena
Loghinovski şi Albert Kovacs.
Venirea Mariei şi a lui Mircea
Dinescu alături de noi, în a doua zi a sejurului dunărean,
ne-a onorat şi ne-a umplut de încîntarea unei prezenţe
pline de har, de nobleţe autentică şi de căldură umană. Prin ce
miracol ştie un mare poet să stea la masă cu o mulţime de oameni
dînd fiecăruia impresia că este invitatul lui special, cîtă
generozitate trebuie să aibă ca să te omenească cu bucate
pregătite de el parcă anume pentru tine şi de unde-şi soarbe
ştiinţa de a face vizibil pentru străini – simplu şi firesc –
specificul locului? Ei înşişi întrupări ale acestui
specific, Maria şi Mircea Dinescu şi-au delectat gazdele nu numai
prin interioarele de o eleganţă sobră şi conţinută, prin
rafinamentul unor bucate tradiţionale obţinute în marea
gospodărie de la Port Cetate şi asortate de poet aşa cum numai un
maestru poate să o facă, dar şi prin două concerte care ne-au
surprins şi ne-au încîntat.
Pînă la aceste concerte însă,
simpozionul şi-a continuat lucrările care au debutat în
după-amiaza zilei de 3 octombrie cu o comunicare a polonezei Lidia
Wiesniewska despre „Rolul mitului ca fundament al civilizaţiei şi
culturii europene“. Acestei lucrări serioase de antropologie
culturală, din care numele lui Mircea Eliade nu a putut lipsi, i s-a
adăugat comunicarea dnei Elena Loghinovski, „Mircea Eliade şi
F.M. Dostoievski: apropieri ciudate“, un profund excurs comparativ,
care vizează creaţia celor doi autori şi interferenţele
neaşteptate în planul concepţiei asupra fantasticului şi
asupra textualizării sacrului. Semnalînd diferenţele de
structură dintre cei doi mari scriitori, autoarea comunicării a
punctat şi aspecte pe care aceştia le au în comun, şi anume:
dimensiunea renascentistă a viziunii, monumentalitatea
întreprinderii artistice şi ideatice, fervoarea intelectuală
şi înclinaţia spre utopism. Nu în ultimul rînd, a
fost invocat sensul final al creaţiei lor artistice şi ştiinţifice
în încercarea de a descifra taina omului.
Zdzislaw Hryhorowicz, profesor de
romanistică la Universitatea din Poznan, a prezentat, într-o
limbă română pe care o stăpîneşte perfect,
comunicarea „Scriitorul român şi literatura tezistă după
cel de-al Doilea Război Mondial“. În mod deosebit, a invocat
maniheismul ca mod de construire a structurii literare şi a
personajului literar, dar şi ca manieră preferată de arta
socialistă, în general, de a-şi exercita funcţia ei
propagandistică şi, în ultimă instanţă, de a compromite
imaginea artistului în faţa istoriei. Venit de la
Universitatea din Lódz, Andrzej de Lazari a prezentat cu vervă
lucrarea „Rusia în Europa unită: imaginea «ursului
rus» în culturile europene“, elaborată în
colaborare cu Oleg Riabov. După un excurs asupra semnificaţiilor
metaforei „ursul rus“ şi asupra contextelor ironice în
care ea a fost folosită de-a lungul timpului, autorii au urmărit
resuscitarea acesteia în discursul politic actual şi în
publicistica de pe toate meridianele. Momentul care a prilejuit
fenomenul este considerat a fi proaspătul conflict din zona
Caucazului, comentat în media – de toate genurile –
americană, franceză, canadiană, germană, cehă, poloneză etc.
tocmai sub semnul acestei metafore care, în prezent, îşi
încorporează imagini şi sensuri heraldice şi astrologice.
Expresia plastică a acestei metafore (caricaturi, fotografii,
colaje) a fost şi ea prezentată pe un ecran, iar vizionarea
imaginilor din publicaţii cunoscute ca The Independent, The Times,
New York Times sau Le Figaro şi Corriere della Sera nu a făcut
decît să sugereze subtil o unitate europeană, dar şi
mondială, ce se conturează ca reacţie comună politică, artistică
şi umanistă.
Dimineaţa de 4 octombrie a fost
dedicată, în principal, lui Dostoievski. Natalia Schwartz a
vorbit, în deschiderea acestei secvenţe, despre „Trei muzee
«F.M. Dostoievski»: la Petersburg, Staraia Russa şi
Darovoe“. Prezentînd istoria constituirii celor trei muzee,
custodele muzeului petersburghez a evidenţiat specificul fiecăruia
dintre ele şi a subliniat dificultăţile tot mai mari pe care lumea
actuală le ridică în faţa acestui mod de a păstra memoria
culturală a lumii. Comunicarea Liviei Cotorcea, „Dostoievski în
memoria culturală a avangardei“, a pus în discuţie, pe baza
materialului oferit de cel mai radical negator al tradiţiei literare
ruse, Alexei Krucionîh, modul inedit în care acesta l-a
citit pe Dostoievski şi l-a asimilat. Fenomenul preluării vizează
nivelul ideatic, libertatea ca principiu esenţial stilistic şi
formal, „devenirea“ ca mod de concepere şi de realizare a
„tipului“, precum şi apelul la nume de personaje, situaţii
romaneşti, fragmente de texte dostoievskiene pentru a construi
propriile forme şi semnificaţii postmoderniste. Marianne
Gourg-Antuszewicz a încheiat această minisecţiune cu lucrarea
„Reminescenţe dostoievskiene în Căderea de Camus“. Scrisă
după modelul clasic al cercetării comparatiste, comunicarea
slavistei franceze a reţinut atenţia prin minuţia şi prin
claritatea cu care a identificat şi a comentat influenţele
dostoievskiene în textul scriitorului care, nu o dată, s-a
declarat adept al existenţialismului în formula în care
l-a conceput marele romancier rus. Luînd ca operă de referinţă
Însemnări din subterană, Marianne Gourg-Artuszewicz s-a oprit
asupra unor aspecte în care, la cei doi autori, interferează
carnavalescul, spaţiul fantasmagoric al plasării acţiunii,
fervoarea cu care este invocată „vîrsta de aur“ ş.a.m.d.
Funcţia dialogică a simpozionului s-a realizat pe deplin
Dimineaţa de 4 octombrie a debutat cu
impresionanta intervenţie video a lui Mary Kuşnikova. Originară
din Kemerovo (Siberia), aceasta a întregit lucrările
simpozionului cu o comunicare despre Szymon Tokarzewsky, unul dintre
polonezii despre care vorbeşte Dostoievski în Amintiri din
casa morţilor, el însuşi autor al unor „însemnări“
din acelaşi loc, comparate de Mary Kuşnikova cu amintirile
scriitorului rus. Compararea scrierilor despre ocna siberiană a
putut prilejui constatări privind diferenţa receptării aceluiaşi
fapt de către doi oameni aparţinînd unor popoare, mentalităţi
şi religii diferite şi trimişi la ocnă din motive nu mai puţin
diferite. Expunerea, bogată în date şi în
interpretări, a fost unanim apreciată pentru marea ei rigoare şi
eleganţă, pentru aristocratica imagine, transmisă de vorbitoarea
tot atît de aristocrată, privitoare la „onoarea“ poloneză
şi la ceea ce a construit Polonia, în istoria ei zbuciumată,
cu această virtute nicicînd abandonată de cetăţenii ei.
Aceeaşi idee animă şi lucrarea lui Yves Antuszewicz,
„Alexandre-Michel Antuszewicz: un polonez în vîltoarea
evenimentelor din secolul al XIX-lea“, prezentată cu un temeinic
suport video în care au fost valorificate imagini şi acte de
arhivă preluate din ţările pe care le-a străbătut polonezul,
născut în Lituania, pînă a veni în Franţa, după
ce a fost declarat „criminal politic de gradul II“ şi ameninţat
cu exilul în Siberia. Dl Antuszewicz a recreat o secvenţă din
istoria napoleoniană şi postnapoleoniană a Europei, urmărind
destinul unei familii şi al unui om care a participat la două
revoluţii în Franţa, implicat cu toată fiinţa sa în
speranţele unei ordini europene mai drepte, dar, mai ales, crezînd
în ideea eliberării Poloniei de sub regimul ţarist şi în
afirmarea demnităţii ei naţionale. Această lectură a istoriei
dinăuntru, din spaţiul intim, strict uman al devenirii unei familii
şi al unor dorinţe individuale, ni se pare că umanizează
discursul istoric şi că, mai ales, conferă viaţă autentică
patriotismului.
Într-o secvenţă aparte a
simpozionului, în calitatea sa de membru în colectivul de
redacţie, Victoria King, din SUA, a prezentat ultimul număr (7) al
revistei-almanah Golosa Sibiri (Vocile Siberiei), apărută la
Kemerovo şi avîndu-i ca redactori principali pe Mary Kuşnikova
şi Viaceslav Togulev. Victoria King a relevat structura complexă a
acestei publicaţii, munca inspirată şi plină de abnegaţie a
redactorilor ei, prezenţa masivă în paginile ei a
scriitorilor şi a criticilor literari din România şi din
Republica Moldova, dar şi din alte părţi ale lumii. Realizînd
cît de consensuale sînt titulatura simpozionului pe
care-l discutăm şi conţinutul acestui deosebit de cuprinzător
almanah, te întrebi de nu cumva acestuia nu i s-ar potrivi mai
bine titlul Golosa mira (Vocile lumii). Aceeaşi impresie de
plinătate şi de complexitate o lasă imaginea traducătorului
Nicolae Iliescu, prezentată participanţilor la simpozion de către
dna Elena Loghinovski. Multe dintre cărţile traduse de acest
prodigios iubitor al cărţii au putut fi văzute într-o
miniexpoziţie, atît la Sala Oglinzilor din Bucureşti, cît
şi la Port Cetate, într-un spaţiu excelent utilat pentru
proiecţii de filme şi video, pentru accesul la Internet sau pur şi
simplu pentru statul la taifas pe nişte perne joase, orientale,
flancate de sculpturi şi de vase de ceramică de mare rafinament şi
de o certă valoare. Cărţile tălmăcite din limba rusă de către
Nicolae Iliescu nu sînt puţine şi nici facile. Scrieri care
aparţin patrimoniului universal, semnate de Lev Tolstoi,
Dostoievski, Gogol sau Bulgakov, şi-au găsit în Nicolae
Iliescu un ideal tălmăcitor, premiat nu de puţine ori pentru
reuşitele sale şi din ce în ce mai cunoscut în Rusia ca
mesager demn de respect al valorilor ei literare clasice, dar şi
actuale.
Seara de 4 octombrie ne-a oferit trei
surprize. Prima a fost un concert excepţional, ţinut de doi
tineri: Oana Andra (mezzosoprană, prim-solistă a Operei Naţionale
din Bucureşti) şi Alexandru Petrovici (bariton, pianist, cadru
didactic la Universitatea de Muzică din Bucureşti) la pian.
Spectacolul a prezentat piese muzicale din viitorul album al Oanei
Andra, intitulat Spitalul amorului, care actualizează, inedit,
curente muzicale din secolele al XIII-lea şi al XIX-lea. Prezenţa
şi interpretarea plină de strălucire şi de umor ale celor doi
tineri au fermecat un public ce părea să soarbă fiecare notă pe
care o scotea vocea uluitoare, mult premiată a solistei, şi tuşeul
discret, dar plin de culoare al pianistului, nu mai puţin recunoscut
pe plan naţional şi internaţional. Cu vervă şi cu un talent
scenic pe măsura vocii ne-au fost prezentate arii naţionale,
romanţe populare, cîntece de salon, culese de Anton Pann sau
preluate din colecţii precum „Chitaristul român“ şi
„Romances Roumains Souvenirs de l’Exposition Universelle de Paris
1889“. Stilurile satiric-stilizat, folcloric (urban şi rural) şi
serios au fost relevate, cu har şi cu o plăcere contagioasă, nu
numai sonor, dar şi prin costumul prevăzut cu mai multe accesorii
ce apăreau şi dispăreau, precum şi prin gesticulaţia
parodic-graţioasă a cîntăreţei şi a pianistului. Că
spectacolul s-a terminat în ovaţiile asistenţei, după un bis
cu o doină oltenească, nu trebuie s-o mai spun.
Cea de-a doua surpriză a serii a fost
o furtună pornită parcă din senin care scutura serios geamurile
salonului unde avea loc concertul şi ridica valurile Dunării la
înălţimi pe care noi, cei veniţi din altă parte şi
răsfăţaţi de liniştea şi de luciul ei din zilele anterioare, nu
aveam cum să le bănuim. A doua zi dimineaţă, plopii şi ceilalţi
copaci din „Parcul îngerilor“ încă se mai zbuciumau,
acompaniind Dunărea care, ea singură, părea să umple de frig
împrejurimile, curmînd plimbările noastre lungi şi
discuţiile purtate, în trei limbi, pe malurile ei. Cea de-a
treia surpriză a fost sosirea de la Sibiu a gazdelor, Maria şi
Mircea Dinescu, pregătite să ne încînte cu prezenţa
lor, cu un spectacol plănuit atît de fericit şi cu o cină
ca-n poveşti, pentru care a fost sacrificat un crap de 20 de
kilograme şi s-a cheltuit mult din geniul gastronomic al poetului.
Rememorînd toate acestea, poţi
spune că e mai mult decît suficient. Dar iată că ziua de 5
octombrie a mai adăugat ceva la bucuriile acestui simpozion, vegheat
de Elena Loghinovski şi de Albert Kovacs, care au ştiut să facă
faţă tuturor dificultăţilor ce apar (sigur, nu numai în
România) atunci cînd vrei să organizezi ceva de o
asemenea anvergură şi complexitate. Dimineaţa întreagă a
fost consacrată vizionării unor filme documentare şi artistice,
româneşti şi străine, selectate şi prezentate de Petru
Meyer-Bianu. La adăpost de urgia de afară, simpozionul şi-a
continuat lucrările. Proiecţia filmelor a fost prefaţată de
comunicarea Corneliei Cîrstea „Statutul imaginii în
literatură şi în film“. După o scurtă prezentare
teoretică a „imaginii“, specialista în literatură
comparată de la Craiova a subliniat diferenţele dintre imaginea
literară şi cea cinematografică (ultima fiind inclusă într-o
poetică a plasticităţii şi a dinamicii), specifice celei de-a
şaptea arte, care poate apela la suportul cuvîntului, dar care
poate – in extremis, şi a făcut-o la începuturile ei –
să funcţioneze în absenţa totală a cuvîntului,
elaborîndu-şi propriile procedee. Au putut fi văzute de toţi
şi discutate de către cineaştii prezenţi scurtmetrajele Megatron,
regizat de Marian Crişan şi premiat cu Palme d’Or, Sonata de
primăvară pentru Andrei Tarkovski şi Baladă pentru o femeie
tristă şi pentru bărbatul L de Petru Meyer-Bianu, Marele jaf
comunist de Alexandru Solomon, Sfîrşitul dinastiei Romanovilor
de Florin Paraschiv şi Am fost fericit de Tatiana Donskaia.
Constatînd doar că filmele au fost urmărite cu mult interes
şi fără pauză şi că ele au prefaţat dialoguri foarte
interesante între Florin Paraschiv, Tatiana Donskaia şi Petru
Meyer-Bianu, las pentru specialişti comentarea lor, aşa cum tot
specialiştii trebuie să se pronunţe în ceea ce priveşte
filmele proiectate la Bucureşti, în zilele de 7 şi 8
octombrie, la Institutul Cultural Român şi la Uniunea
Scriitorilor.
La seara de adio, din 5 octombrie, gazdele de la Port Cetate ne-au oferit plăcerea prezenţei lor, după ce, din nou, au supravegheat cu har şi cu stricteţe pregătirea bucatelor, pigmentîndu-le la festin cu muzică lăutărească interpretată de lăutari autentici – un violonist, un acordeonist şi o interpretă vocală. Simpli şi naturali în port, în repertoriu şi în interpretare, dotaţi cu o ureche muzicală perfectă, pătimaşi, dar şi de un lirism subtil, membrii micului taraf au impresionat profund asistenţa cu acest gen de muzică ce a făcut, cîndva, deliciul marilor noştri boieri. În sunetul, familiar pentru noi, românii, al cîntecelor din vechime, schimbul de adrese, continuarea discuţiilor asupra proiectelor noastre de viitor şi asupra preluării de comunicări pentru volumul ce va apărea aici, în România, sau pentru reviste ruseşti şi poloneze n-au făcut decît să confirme că simpozionul care tocmai se termina a fost o certă reuşită, că funcţia sa dialogică s-a realizat pe deplin, întărind mesajul pe care, în deschidere, ni-l sugera muzica lui Beethoven.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters