OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu citeva exceptii notabile (la care ma voi opri cu un alt prilej), lumea literara romaneasca pare din ce in ce mai mult un mecanism care se invirte in gol. Simptomatic e, inainte de toate, golul ideilor. Dupa o perioada de deruta, in care s-a crezut probabil ca literatura nu mai are nevoie de idei – ceea ce a incurajat orientarea masiva a unor creatori literari de opinie spre lumea jurnalisticii, politicii si a televiziunii –, nevoia unei repolarizari a atentiei asupra vietii interne a literaturii s-a facut si ea simtita. Vezi printre altele faptul simptomatic ca o revista fara audienta precum Contemporanul. Ideea europeana s-a transformat peste noapte intr-o asa-zisa publicatie de directie, fara ca ea sa reuseasca astfel, cu exceptia unor editoriale ceva mai ofensive semnate de Nicolae Breban, sa iasa din comoda-i mediocritate.

Dar acesta e un exemplu simplu, poate cel mai benign, cita vreme in provincie periodicele literare se inmultesc nestingherite ca ciupercile dupa ploaie. Tot literatura, saraca! Tot de la ea se asteapta pina la urma marea recunoastere publica. Vad in acest fenomen al unei noi revigorari a diletantismului agresiv si al unei noi migratii spre teritoriul literaturii (in care se inscriu ministri ca Radu Vasile, medici-functionari de stat ca Alexandru Ciocalteu, regizori, medici, ingineri, ghicitoare in cafea, pictori si diplomati etc., etc.) un fenomen care se asociaza cu o flagranta cadere a spiritului critic si cu sporirea nemasurata a orgoliilor grafomane – fenomen care nu se intimpla pentru prima data acum la noi. Et pour cause! Profesionalismul muncii de scriitor si-a pierdut aproape orice realitate si gravitatea acestei pierderi e una cu consecinte pe termen lung.

Invirtirea in gol a mecanismelor faptelor literare nu e doar producatoare de subliteratura sau de literatura conjuncturala si nici nu-si are o justificare doar la nivelul fenomenelor invocate mai sus. Una dintre cauzele esentiale ale acestui joc de-a productivitatea operelor si ideilor se afla in mult prea lunga asteptare a instituirii unei noi ordini literare. Nedreptatitii asteapta sa li se faca in sfirsit dreptate. Rasfatatii ar dori sa-si confirme vechiul lor drept la rasfat. S-au facut in ultimii ani o multime de observatii negative despre literatura noastra postbelica si aceste observatii s-au intins de la negarea oricarei valori a cartilor scrise in comunism (cu exceptia celor de sertar) pina la punerea sub semnul intrebarii a unor glorii indiscutabile din deceniile trecute. S-a vorbit despre necesitatea revizuirilor, reierarhizarilor, ceea ce ne-a putut aminti atit numaratoarea steagurilor a lui Pristanda, cit si filozofia schimbarii a lui Farfuridi. S-a cerut imperios scoaterea pe piata a unei „istorii sincere“ a literaturii romane contemporane si cite si mai cite. La inventarea de lipsuri si proiecte de munca pentru altii literatura romana e tare. Mai greu e cu scrierea cartilor si trebuie sa recunoastem faptul ca aproape toate cartile de dupa 1990 orientate spre o noua viziune (reierarhizata) asupra literaturii noastre contemporane sint dezamagitoare (am in vedere aici carti semnate de Gheorghe Grigurcu, M. Nitescu, Ion Simut si altii). Cu o singura exceptie: Postmodernisml romanesc de Mircea Cartarescu, carte intru totul normala, pentru ca ea propune un punct de vedere personal asupra unei probleme de maxima actualitate. Cum bine insa se stie, cartea a stirnit multe reactii violente de respingere care nu si-au terminat nici acum ecourile. Si asta din simplul motiv ca opul lui Mircea Cartarescu ar fi o carte partizana.

Venite din partea unor scriitori inclusi in vechile ierarhii si asteptind cu sufletul la gura macar confirmarea pe post, aceste reactii sint descumpanitoare prin ridicolul lor. Unele dintre ele te pot face sa crezi ca receptarea cartii lui Cartarescu ar fi putut fi expresia unei continue sarbatori, cu o singura conditie: ca si scriitorul x, y, z sa fi fost inclus macar intr-o lista de nume, ca si acestora sa li se fi acordat, pe rind, macar un paragraf. Vina lui Mircea Cartarescu pare sa fie aceea de a fi scris o carte prea personala, cind el ar fi trebuit sa fie un arbitru mediocru al unui joc in care e mai bine sa inchizi ochii la fiecare infractiune. Criticii nostri nu mai scriu de mult panorame, sinteze, ei au alte treburi cu mult mai importante si, vezi doamne, tocmai Mircea Cartarescu, aceasta tinara speranta nationala, ar fi trebuit sa fie acela care sa suplineasca precaritatea si toate neputintele atit ale criticilor, cit si ale spiritului critic. E de-a dreptul stupefiant. Scriind cu o dezinvoltura invidiabila Postmodernismul romanesc, prozatorul si poetul Mircea Cartarescu a indraznit in fata criticilor nostri cu vechi state de serviciu sa fie mai bun, mai lucid si mai curajos decit ei. Fiind mai bun decit ei, el n-a putut totusi sa fie atit de bun incit sa descopere merite postmoderne si valoare literara si acolo unde aceste calitati nu se prea vad (pentru ca cea de-a doua categorie de strimbatori din nas apartine scriitorilor nostri frustrati). Si asa mai departe. Dar altfel, cita nevoie de un Mircea Cartarescu azi! El e atit de bun, ca ar trebui sa-si schimbe cariera, dar numai cu conditia sa-si depaseasca sectarismul. Iata ce am putut intelege de citva timp incoace urmarind reactiile si disputele pe care le-a stirnit aparitia unei carti normale, bazate pe un parti pris, si el normal, singurul in masura sa-i justifice titlul.